”Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS”, de Jean Schafhütl
Editura Vremea, Bucureşti, 2015
Ediţie şi studiu introductiv de Vlad Mitric-Ciupe, prefaţă de Sorin Lavric
Fiecare relatare a experienţelor de natură concentraţionară din Uniunea Sovietică păstrează în mare acelaşi cadru teribil, indiferent dacă este vorba despre cercurile cele mai întunecate şi crude ale Gulagului, precum Kolîma sau Norilsk, sau dacă este vorba doar de munca forţată în estul Ucrainei (şi nu în Siberia), cum a fost cazul cu marea majoritate a deportaţilor cetăţeni români, dar de origine germană. Pentru toţi supravieţuitorii, cunoaşterea sistemului represiv comunist a lăsat urme/sechele adânci, pentru toată viaţa, chiar dacă au avut norocul să supravieţuiască. După cum scria Şalamov, ei experimentaseră ceea ce nici un om nu ar fi trebuit să ştie şi să îndure vreodată. Însă secolul trecut a fost probabil cel mai generos, aruncând cel mai mare număr de oameni din întreaga istrorie în astfel de experienţe traumatice.
Ghinionul tânărului Jean Schafhütl [1] a fost că străbunicul lui provenea din Biberach an der Reiβ, o localitate din Şvabia sudică (astăzi landul Baden-Wurtenberg), care a hotărât să se stabilească în Bucureşti unde calităţile sale de felcer şi de confecţioner de bandaje ar fi fost apreciate la justa lor valoare. Acesta nu este de altfel un exemplu izolat, Principatele Dunărene şi mai apoi România antebelică atrăgând o mulţime de meseriaşi, tehnicieni, ingineri, doctori şi profesori, adică acea burghezie de care societatea românescă avea mare nevoie. Până la dezvoltarea unei burghezii autohtone, al cărei exponent politic de frunte a fost PNL, savoir-faire-ul a fost asigurat de străini. Care de cele mai multe ori au fost şi asimilaţi de societatea românească, într-o măsură mai mare sau mai mică (dar chiar şi evreii ajunşi în România în secolul XIX-lea erau bine integraţi). Fracturile istoriei contemporane aveau să răscolească şi acest strat al societăţii româneşti, aparent bine sendimentat, iar nebunia şi fanatismul politic ce iniţial a lovit comunitatea evreiască s-a întors în 1945 împotriva celei germanice din România.
În ianuarie 1945 Jean Schafhütl, proaspăt student la Arhitectură, având doar 22 de ani, a fost ridicat de către jandarmii români şi aruncat într-unul din convoaiele care erau înţesate cu cetăţeni români care avuseseră ghinionul să poartă nume nemţeşti sau să aibă origini nemţeşti. Se ştie acum că autorităţile române (guvernul gen. Rădescu) au fost nevoite să colaboreze activ cu cele sovietice, ele au constituit listele folosite pentru reţineri, ele au folosit aparatul de siguranţă şi ordine publică pentru a-i prinde şi ele i-au predat. Acum se cunoaşte faptul că cel puţin 75.000 de etnici germani au fost deportaţi (30.000 de saşi transilvăneni, 5.000 de şvabi sătmăreni, 33.000 şvabi bănăţeni şi câteva mii din Vechiul Regat şi Bucureşti). Stalin avea în vedere două obiective care se completau foarte bine (1) pedepsirea generică a germanilor[2], oriunde s-ar fi aflat, indiferent de poziţia pe care au avut-o faţă de regimul nazist, o poziţie care domina de mult timp politica lui „naţională” (mai degrabă antinaţională); (2) nevoia de forţă de muncă. În ianuarie 1945, războiul nu era terminat, milioane de bărbaţi sovietici fiind înrolaţi în Armata Roşie (aproximativ doua milioane prizonieri şi muncitori sclavi prin Reich), iar alte zeci de milioane de cetăţeni sovietici deja fiind morţi în ianuarie 1945 (se aproximează cifra de 20 de milioane dar este posibil să fi fost chiar mai mulţi).
Ne putem lesne imagina şocul resimţit de tânărul Jean Schafhütl care nu fusese pe front, în momentul în care simte pe proprie piele ororile războiului care-l ocolise până atunci. Într-un vagon cu alţi 35 de oameni, ataşat unei garnituri care avea 44 de vagoane, suferă de sete (una din caracteristicele clasice ale transferurilor deţinuţilor sau prizonierilor de război) şi priveşte cu groază cum un prim camarad, un adolescent, îşi da duhul în neputinţa deportaţilor şi indiferenţa gărzilor sovietice. Transportul de sclavi a fost dirijat către zona Donbasului. De altfel, aproximativ 90% dintre germanii din România au ajuns şi au muncit aici, în 85 de lagăre, restul ajungând în zona Uralilor. Faţă de alte zone ale sistemului economico-represiv sovietic, aceste zone nu erau nici pe departe cele mai dure, dar aceasta o poate spune un cercetător care are o imagine de ansambul a suferinţei provocate de Gulag, pentru că şocul şi experienţele avute de etnicii germani nu au fost deloc facile chiar dacă rata mortalităţii a fost mai redusă faţă de alte zone ale Gulagului sovietic în care Stalin îşi ucidea şi exploata proprii cetăţeni.
Fiind totuşi tânăr, chiar dacă şoarece ochelarist de biblioteca, Jean Schafhütl a fost obligat să se adapteze muncii din mina Krasnodon, căci fiecare lagăr asigura forţa de muncă unuia sau mai multor obiective industriale, reuşind să scape de două ori cu viaţă în urmă unor accidente de muncă teribile. Alţi colegi de suferinţă nu au fost atât de norocoşi. Exploziile din mine erau la ordinea zilei. Din cele descrise de el, regimul de detenţie nu era chiar cel mai dur, germanii având un statut ambiguu, fiind plătiţi chiar dacă derizoriu. Jumătate din bani era reţinută de lagăr drept cheltuieli pentru cazare (!) şi masă (meniul, cel puţin în primii doi ani era infect, fiind format din caşă, puţină pâine, supa de gogonele!). În plus, în lagăr nu a există o separare între femei şi bărbaţi, acest lucru permiţând dezvoltarea unei largi palate de relaţii sentimentale. Iar tânărul personaj al cărţii, alter-ego-ul autorului, nu are cum să rămân imun la aceste intrigi amoroase. Ba mai mult, aproape un sfert din materia cărţii se învârte în jurul acestui aspect. Probabil şi de aceea Jean Schafhütl a preferat să folosească persoana a III-a care i-a permis divagaţii uneori cam fără rost! Însă aspectele morbide nu lipsesc, cele mai grele momente apărând după ce rezervele (chiar de grăsime!) de acasă au dispărut. În plus, în anul 1946 Uniunea Sovietică a fost lovită de secetă şi o altă foamete care a făcut alte sute de mii de victime.
Ajutoarele alimentare americane, celebrele conserve, pe care Jean Schafhütl le observă cu admiraţie în 1945, au dispărut în urma războiului rece. Ajungând în punctul zero, atât fizic, cât şi psihic (nepăsarea/refuzul de a se mai îngriji, de a se spala, de a se despăduchia – în fapt o decădere din condiţia de om care prevestea moartea etc.) menţionat de mulţi supravieţuitori, a fost salvat de un camarad mai în vârstă care-l duce cu forţa la baie. În 1947, deja numărul morţilor de dezinterie datorat foametei şi condiţiilor igienice deplorabile din lagăr a crescut, ajungând la 2-3 morţi zilnic, abia în 1948 condiţiile din lagăr şi alimentaţia îmbunătăţindu-se uşor. În 1948, probabil şi ca urmare a demobilizării unei părţi a Armatei Roşii şi întoarcerii bărbaţilor acasă, la vechile lor locuri de muncă, în mine, deportaţii germani au fost folosiţi la construirea unor linii de cale ferate între diverse mine, o muncă la fel de grea, mai ales în condiţii de iarnă. În estul Ucrainei, temperaturile ajungeau frecvent la -25 de grade sau chiar -32! La un moment dat a ajuns să muncească şi la repararea liniilor de tramvai din Voroşilovgrad (actualul Lugansk), care i s-a părut metropolă după atâţia ani petrecuţi în Krasnodon, un târg obscur, observând o coloană de prizonieri de război germani aflaţi într-o stare jalnică.
Germanii deportaţi din Germania au fost eliberaţi în ianuarie 1949, în timp ce cei din România abia în noiembrie 1949. Nu au avut voie să ia cu ei nici un înscris (primise în 5 ani 10 cărţi poştale de la părinţi!), iar înainte de a pleca din Donbas au fost duşi la Căminul Cultural din târg unde le-a fost prezentat un program culturalo-artistic, pentru a mai îndulci suferinţele şi amintirile morbide. Punctul culminant al acestui program a fost cântecul popular Ciobănaş la oi m-aş duce!, intonat de o ucrainiancă cu ceva origini româneşti, într-o română aproximativă, pentru etnicii nemţi în delir! Fiecare prizonier de război sau deportat în URSS precum a fost cazul şi cu Jean Schafhutl a resimţit acelaşi şoc al revenirii căci lăsaseră în urmă o Românie „burgheză” şi reveneau într-una „muncitorească”. Revenit la 1 decembrie 1949, Schafhutl observă şi el transformările chiar dacă nu accentuează în mod deosebit acest aspect. Influenţa comunistă şi frica deja se instauraseră la toate nivelurile societăţii, iar opera de transformare a ţării, folosind matricea bolşevică îşi făcea resimţită prezenţa. Intrând în România pe la Sighet, foştii deportaţi, cetăţeni români de origine germană, cumpără ziare şi nu le recunosc: “Nu găsise nimic să-l intereseze cu adevărat, până şi echipele de fotbal se schimbaseră, erau altele acum, pe care nu le cunoştea. Dispăruse Juventus şi Unirea Tricolor, apăruseră în loc C.C.A. şi Dinamo.”
Ajungând la 1 decembrie 1949 în Bucureşti, Jean Schafhutl decopera cu mirare că transformarile avuseseră loc mai degrabă la nivelul oamenilor decât al arhitecturii (trecuse prea puţin timp pentru ca regimul comunist să opereze schimbări masive în acest domeniu atât de drag lui) „Se temuse un pic că lumea o să se uite la el ca la urs după cum era îmbrăcat, dar nu-i dădea nimeni nici o atenţie. Mai toţi purtau acum şepci, pălării puteai să le numeri pe degetele de la o mâna. Şi pufoaice zări destule- când plecase nimeni nu ştia de ele, nu auzise ce sunt alea. Oamenii umblau zgribuliţi în pardesie subţiri, păreau destul de prost îmbrăcaţi, cu figuri încruntate, nu zarea- sau doar i se părea? pe nimeni zâmbitor.”[3]
Jean Schafhütl şi-a continuat viaţa de unde o lăsase, devenind arhitect, proiectând tot felul de edificii socialiste (fabrici de confecţii etc.), rămânând în România comunistă în condiţiile în care sigur ar fi putut s-o părăsească chiar dacă nostalgia celor cinci ani pierduţi dar formativi l-a bântuit multă vreme. „CINCI ANI PIERDUŢI! Cinci ani din viaţă- şi nu cinci oarecare, ci cinci din anii tinereţii, poate cei mai frumoşi şi mai luminoşi din viaţa unui om. Plecase copil neştiutor de douăzeci de ani- băiatul mamei- şi se întorcea aproape de douăzeci şi şapte, un bărbat maturizat înainte de vreme, care trăise în cinci ani experienţa altora de o viaţă întreagă”[4] Jean Schafhütl zugrăveşte cu real talent literar viaţa cotidiană dintr-un lagăr de muncă chiar dacă unori alunecă pe panta sentimentalismului.
Puteți cumpăra cartea: Editura Vremea.
[1] Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS de Jean Schafhül, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, Ediţie şi studiu introductiv de Vlad Mitric-Ciupe, prefaţă de Sorin Lavric.
[2] La Conferinţa de la Teheran el i-a propus lui Churchil ca după înfrângere Germaniei 50.000 de ofiţeri să fie executaţi. Premierul britanic a fost îngrozit dar Stalin nu făcea decât să reia vechiul său experiment polonez, aplicat acum la o armată mult mai numeroasă care îi şi distruse partea europeana a imperiului. Deci o înmulţire cu (doar) cinci probabil că i s-a părut rezonabilă! Proiectul nu s-a concretizat înă probabil chiar mai mulţi ofiţeri germani au murit în lungul prizonierat sovietic.
[3] pag. 424
[4] pag. 417
