Amintiri din pribegie, de Neagu Djuvara

“Ce urâtă trebuie să fie viaţa ălora care n-au, ca noi, oameni care să vorbească, cugetă. Dacă povesteşti, e ca şi când ce s-a întâmplat se petrece de mai multe ori.”[2] Povestaşul este cel ce spune deapănă ficţiunea însă, de multe ori realitatea, ştim bine, bate ficţiunea. Memoriile lui Neagu Djuvara sunt decupate în patru mari capitole, criteriul fiind cel cronologic şi, geografico-politic, în funcţie de cele trăite de autor : Refugiat politic în Apus 1948-1961, În Africa subsahariană 1961-1984, Intermezzo la Paris 1984-89, Şocul întoarcerii în ţară (după 1990).

Nu vom zăbovi asupra analizei exilului românesc după instaurarea regimului comunist în România, alte lucrări au făcut-o şi o vor mai face, fără îndoială. Neagu Djuvara o recunoaşte, chiar dacă a fost implicat destul de mult timp şi intens, pentru o perioadă destul de lungă în această micro-societate românească pe care istoria a aruncat-o la mare depărtare de ţară că nu poate fi perfect obiectiv şi, în fond, nu acesta este scopul unor memorii. Ele trebuie să înfăţişeze un anumit context istoric locuit de diverşi oameni. În mod sigur, exilul românesc a fost la fel de pestriţ precum este românitatea în ansamblul ei, dominat de eroi dar şi de lichele, de oameni fără scrupule şi cu ambiţii nenumărate de şefie (vechea noastră obsesie şi dorinţa- să fim cu toţii şefi) dar şi trudinici anonimi la cauza României libere.

Ceea ce ne-a fascinat a fost lungul interval pe care neobositul nostru povestitor l-a petrecut în Republica Niger (a nu se confunda cu Nigeria!). Ne întrebăm naivi dacă autorităţile acestei ţări au idee de serviciul pe care l-a facut Neagu Djuvara Nigerului, căci el înfaţişează o imagine nuanţată dar plină de savoare şi har. Suntem siguri ca autorităţile nigeriene nu ar fi foarte bucuroase să afle micile critici şi înţepături pe care un spirit atent precum românul Neagu Djuvara le remarcă şi reţină căci complexele de inferioritate articulate în jurul imaginii ţărişoarei nu ne bântuie, în mod cert, numai pe noi. Autorul precizează în mai multe rânduri că statul nigerian nu-i mai plăteşte de mulţi ani nici măcar mica pensie care i-ar datora-o şi, uneori, spre sfârşitul vieţii începi să-ţi aduni cu minuţie anii munciţi. Neagu Djuvara are har de povestitor înnăscut, îmbinând oralitatea cu precizia faptului atestat istoric, el însuşi fiind de formaţie istorică. Din fericire cele două ocupaţii (cea de istoric şi cea de scriitor) sunt înrudite.

Scriitorul o ia bătrâneşte la vale şi face o adevărată radiografie a acestei ţări trecând de la compoziţia etnică (noi, europenii, avem impresia că toţi africanii sunt negri şi cu asta basta uitând marea lor diversitate etnică- dar, trisită consolare, şi ei procedează identic precum albii care toţi sunt anassara, o deformare a termenului de nazarinean, creştin) condiţia femeii în societate şi poligamia musulmană, obiceiurile, limbile, rivalităţile etc. Cum naţiunea română nu a avut nici o tangenţă cu procesul de colonizare a lumii întreprins de puterile occidentale în secolele trecute nu există o literatura specifică cum este cazul în culturile popoarelor care s-au aruncat în această aventură de aceea mărturia lui Neagru Djuvara este cu atât mai pasionantă. Orizontul ne este întredeschis iar Neagu Djuvara se adreseză tot timpul cititorului căci un povestaş are nevoie de o audienţă captată.

Cum se desfăşoară negocierile în Africa? “La africani nu există noţiunea de majoritate care, în cele din urmă, să impună punctul ei de vedere unei minorităţi. Nu. Oamenii se adună, stau la sfat ceasuri, zile, săptămâni, luni de zile- cât o trebui până se împacă toată lumea, până se ajunge la ce numesc ei pe franţuzeşte, cu emfază: consensus. Numai atunci se opreşte palabra. Bine, bine, îmi veţi zice, dar dacă până la urmă totuşi nu se ajunge la consensus? Ei! Atunci există o ultimă soluţie: se omoară.”[3] Diferenţele între cele două culturi rezidă şi în semnificaţia tăcerii în societate. “În Africa, atunci când erau adunaţi mai mulţi în timpul unei călătorii ori înainte de o masă sau de o ceremonie, puteau fi momente de tacere care, la mine, stârneau un fel de jenă, de apăsare ca şi când ar fi fost semnul unei lipse sau al unei supărări. Nu era cazul. Era normal. “[4]

Neagu Djuvara întreprinde şi o comparaţie foarte utilă şi interesantă între sistemul colonial francez pe care românul l-a cunoscut în mod direct şi în profunzime (căci a ajuns la Niamey la un an de la dobândirea/ acordarea independenţei) şi sistemul colonial britanic pe care l-a putut diseca vizitând şi fiind în apropierea Nigeriei, fostă parte a Imperiului Britanic. „Toată zona rodnică a Sahelului au luat-o britanicii, nelăsând francezilor decât o fâşie subţire de ţară unde se mai putea face agricultură. Vedem aici concret care au fost motivaţiile şi metodele celor două principale puteri coloniale ale Europei occidentale : la englezi colonizarea a fost concepută de negustori, iar la francezi de militari.”[5] Neagu Djuvara menţionează faptul că alfabetizarea ar fi fost mai extinsă în Africa anglofonă decât în cea francofonă la momentul obţinerii independenţei de către toate aceste state însa acest aspect pozitiv al dominaţiei britanice ar fi antrenat, pe termen lung, consecinţe negative căci a încurajat naţionalismul-separatismul. Cum noile state  nu erau monoetnice, dimpotrivă, lupta pentru supremaţie a fost dură şi a dus la războaie civile peste în Nigeria, India, Kenya, Sudan. Ceea ce uită Neagu Djuvara să întreprindă este o comparaţie între Africa de Sud albă si Algeria franceză, un studiu comparativ ar găsi foarte multe asemănari, suntem siguri.[6]

Africa Franceză s-a confruntat mai puţin cu astfel de războaie civile deosebit de sângeroase, mult mai sângeroase decât orice război colonial(ist) dar cu o instabilitate politică fără egal (chiar si presedintele nigerian care l-a angajat, Diori Hamani, a suferit aceeasi soarta, fiind alugnat de la putere de un punci militar). O alta deosebire ar consta in faptul ca “englezii au aplicat sistematic lozinca romana divide et impera folosind antagonsimele etnice ca pe o parghie de dominare”[7] Pe de alăltă parte, pentru a echilibra balanţa, britanicii, epuizaţi după al doilea război mondial nu s-au mai implicat în lungi şi sângeroase războaie coloniale precum au făcut-o francezii (Algeria, Indochina).

“Francezii au avut o viziune mai simplă – ca să nu spun mai simplistă: civilizaţia era una-bineînţeles, a lor. Deci un dispreţ total pentru culturile locale. Învăţământul să se facă direct în franceză şi numai în franceză (…) dacă, iniţial, francezii au fost şi ei, nevoiţi să colaboreze cu şefii tradiţionali locali, ei au încercat cu încetul, în spirit republican, nivelarea categoriilor sociale şi etnice în aceeaşi colonie, pe când britanicii s-au bizuit aproape exclusiv pe clasa dominantă aflată la putere când au pus mâna pe acea ţară. (…) corupţia era mult mai gravă şi mai generalizată în fostele colonii britanice decât în fostele colonii franceze! Greu de admis, fiindcă suntem obişnuiţi a-l considera pe franţuz mai dispus la şmecherie şi la ocolirea legii decât englezul. Dar iată că, în practica colonială s-ar părea că francezii n-au folosit arma corupţiei, pe când englezii au folosit-o atât de sistematic încât, o dată ei plecaţi, corupţia a devenit o adevărată plagă, cu urmări incalculabile, atât în domeniul economic, cât şi în cel politic.”[8]

După 1989 eram şocaţi de diferenţele care existau între fosta RSR şi ţările occidentale cu întreaga paletă care se ascunde în spatele acestui termen căci una este Danemarca, una Franţa şi altceva Italia sau Portugalia. După de două decenii nu mai există acelaşi impact având în vedere că o mare parte a populaţiei ţării a reuşit să vadă/ trăiască/studieze/ meargă măcar în vizită dincolo. Însă şocul civilizaţional îşi păstrează adevărata sa vigoare mergând în Africa sau Asia căci până la urmă ţările europene care ne impresionau în 1990 provin din aceeaşi mare tradiţie creştină, noi venind dintr-o ţară rămasă în urmă şi nu de o altă factură. Djuvara recunoaşte că nu a fost extaziat de imensităţile deşertice ale Republicii Niger.

“Am avut adesea emoţii estetice în faţa priveliştilor de stepă sau de păduri primitive şi imensitate a nisipiruilor sahariene, n-am păşit niciodată pragul acelei fermecări care-i prinde pe unii europeni care se deprind atât de bine cu acele locuri, că nu se mai pot desprinde. Pe mine, lipsa, împrejur a frumuseţii făcute de mâna omului mă deprimă. De aceea, să pot hoinări barem cincisprezece zile pe an prin Italia sau prin sudul Franţei, în locuri pe unde fiecare cătun este o operă de artă, mi-era ca o necesitate fizică, un drog- să-mi umplu ochii şi sufletul de frumuseţe, apoi mă puteam întoarce un an în pustiu.”[9]

Şocul întoarcerii în ţara natală răzbate din ultima parte a amintirilor. Ce a găsit Neagu Djuvara în anul/anii 1990? “O populaţie, în imensa ei majoritate, neinformată sau dezinformată, o proliferare de partide mici, născute peste noapte, ca nişte paravane în jurul marelui partid format din eşalonul II al fostei nomenklaturi comuniste, rezultatul era- chiar de n-ar fi fost şi unele fraude destul de însemnate- scris dinainte.”[10] (despre alegerile din mai 1990)

După 45 de ani de exil poporul român nu mai era cel părăsit în 1945 “Românul, de unde era odinioară prea blajin, acum avea atitudini adesea agresive, la cea mai mică supărare, gata, urelete, înjurături, pumnul. (…) Lăsasem o sărăcie oarecum smerită şi decentă, regăsisem o mizerie pretenţioasă şi cu arţag.(…) Oamenii pe stradă arătau altfel, erau alţii. Aveam simţământul că s-ar fi schimbat profilul etnic al românului. Feţele îmi păreau mai umflate, mai întunecate, ca de oameni băuţi. Nimeni nu zâmbea pe stradă. Pe scările imobilelor, oamenii care se încrucişau nu se mai salutau, de parcă se generalizase vechea temă bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat. ”[11]

Nici Capitala nu iese mai bine din aceasta comparatie ( intre ce a fost in 1945 si ce a ajuns in 1990)  “În noua sa înfăţişare, noua sa tuşă de inspiraţie sovietică, Bucureştiul îmi apărea acum mai apropiat de Alma Ata sau de Ulan Bator decât de Viena sau chiar de Budapesta. Eram doborât. Îmi ziceam: Ce cauţi, Neagule, aici?”[12] Viaţa în România postdecembristă îi prilejuieşte şi un şir de reflecţii pertinente chiar dacă depăşite relativ de evoluţia istorică “ nu cumva ar avea românul un dar aparte, un dar cu totul special- ce dar? Un adevărat geniu: geniul de a organiza dezorganizarea! Şi m-a apucat un fel de spaimă, de disperare: dacă – Doamne fereşte! e corectă analiza mea, suntem pireduţi în societatea modernă, în epoca globalizării. Înainte vreme, te puteai închide în ţărişoara ta, să te mulţumeşti cu roadele pământului, mai schimbai câţiva drobi de sare cu turcul, pentru nişte ibrice, ceva vite cu braşoveanul, pentru nişte coase sau pentru o pălărie mai acătării şi, în rest, să trăieşti în plăcuta ta dezorganizare; că lapte, mălai, ceapă şi miere tot se găseau, dacă nu dădeau seceta sau lăcustele. Dar azi, nu se mai putea. Vrând-nevrând, am fost târâţi în economia mondială şi, dacă nu ţii pasul- cum aveam întotdeauna în plutonul meu doi-trei care târşâiau picioarele, de rămâneau din ce în ce mai departe de coloană şi trebuia să le strigi mereu Ţineţi aproape- atunci sigur că vom rămâne codaşi în Europa şi în lume”

Cum intotdeauna ne-a interesat sistemul de munca intelectuala a altor scriitor şi istoric nu ne-am putut abţine să nu reţinem mărturisirea simpaticului Neagu Djuvara “Eu trebui s-o mărturisesc, sunt incapabil să ţin fişiere… de vreo patru ori am încercat, am cumpărat cutii, ba metalice, ba de lemn şi sute de cartoane. Am făcut pe ele notări, toate rămase la începutul începuturilor, apoi părăsite. Cutiile zac prin colţuri de biblioteci şi prin pivniţe. Adevăratele mele fişe sunt fiţuici măzgălite pe bucăţele de hârtie, pe foi de agendă, pe dosuri de plicuri, în metrou, în tren, la bucatarie, in pat noaptea- apoi adunate in plicuri uriase din care, scoţându-le îmi trebuie zile şi nopţi şi săptămâni până le orânduiesc cât de cât. E o metodă de o primitivitate medievală…antică…preistorică!” [13] Succesul, târziu, e drept, o recunoaşte chiar el, literar dar şi mediatic al unei personalităţi spirituale de talia lui Neagu Djuvara este unul din semnele (puţine, multe? cine ştie căci cine le poate contabiliza?) de normalitate ale vieţii culturale româneşti căci experienţa de viaţă şi spiritul viu ale lui Neagu Djuvara au îmbogăţit mii şi mii de cititori tineri dornici să descopere o altfel de istorie povestită cu har de un altfel de român. Unul care a fost mereu liber.

---

[1] Editura Humanitas, 2005, 2007

[2] Povestaşul de Mario Vargas Llosa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003

[3] Op. cit., pag.213

[4] Ibidem

[5] Ibidem, pag 168

[6] În ambele ţări a funcţionat un sistem politc care acorda drepturi politice în exclusivitate comunităţilor minoritare europene, anglofonă si afrikană în Africa de Sud şi francofonă în Algeria.

[7] Op. cit., pag 200

[8] pag.201

[9] Op. cit., pag.264

[10] Op. cit., pag 460

[11] Op. cit. pag 457-459

[12] OP. cit., pag 456

[13] Op. cit. pag. 445