Abisex, de Sorin DelaskelaEditura Herg Benet, Bucuresti, 2011, Ediţia a 2-a
Prefaţă de Dana Pîrvan-Jenaru
Guest post de Irina-Elena Aiacoboae.
Romanul lui Sorin Delaskela, fost Sorin Vidan, a ajuns la a doua ediţie, graţie editurii Herg Benet Publishers. Prima ediţie a romanului Abisex a fost publicată de editura Brumar în 2007. Autor al unor volume de eseuri a fost menţionat în al treilea volum al lui Dan C. Mihăescu „Literatura română în postcomunism” la capitolul „Fervoarea libertăţii. Politică şi literatură. Spectacole de idei” alături de Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu şi alţii.
Abisex este o carte care poate leza pudicitatea la o prima răsfoire prin cuvintele crude, abrupte ce descriu relaţiile bărbatului cu femeile. Dacă nu şochează cuceresc, dar nu te lasă indiferent căutarea personajului posedat de sexul flămând, în eternele frământări de trupuri, în metamorfozele leneşe care compensează prin scrisul alert, sacadat, furios pe propria descumpănire, confuzie, căutare a identităţii şi ţelurilor: „Aş putea fi, aproape fără nici un efort, băieţel, femeie sau cărăbuş. Şi e mult mai liniştitor să fii ceva foarte exact. Pompier, de exemplu. Să ştii exact ce ai de făcut.”
Personajul aleargă detaşat printre rândurile cărţii după repere, bifând un „paso doble” cu fiecare femeie în care îşi caută un sens sau pe care încearcă să o priceapă, pendulând sarcastic între observarea interioară şi ceea a femeilor, străzilor, oraşului, evitând, cu tot dinadinsul, derizoriul şi politeţea: „Deodată parcă înţelegi totul, absolut totul, şi în acelaşi timp nu mai înţelegi nimic, pierzi totul, scapi printre degete un adevăr în a cărui putere credeai.”
Şi, dacă aştepţi să se hotărască, îl vezi pendulând între iubire şi ură, între o boare de delicateţe sau puritate şi abject, prinzând iubirea pentru un moment şi întrebându-se a doua zi despre ce a fost vorba ieri, căutând simplitatea şi normalitatea în spatele vulnerabilităţii şi dualităţii gândurilor despre el şi o lume care îl intimidează.
O lume pe care o descoperă simplă, lucidă, sensibilă, cu rarele ei momente de transformare trăite prin iubire, deşi pare să le recunoască arareori: „I-am atins buzele aşa cum numai în dragostea cea mai puternică şi absurdă atingi. Trupurile noastre vibrau. Deşi totul a ţinut doar o clipă, pentru mine cel puţin, lucrurile au avut o rezonanţă tragică: simţisem dragostea, în forma ei pură, transumană, vuietul ei colosal trecuse prin dreptul inimii mele şi-n istoria inimii mele momentul acesta rămâne unic, inexprimabil. În fond, ceea ce ne macină e tocmai dragostea, absenţa sau existenţa ei, oricum, nebunia ei.”<
