Tomb Raider (2018) – Tomb Raider: Începutul
Regia: Roar Uthaug
Distribuție: Alicia Vikander, Dominic West, Walton Goggins, Daniel Wu, Kristin Scott Thomas
În ultimii ani s-a tot încercat, și s-a eșuat, în realizarea filmelor bazate pe jocuri video. „Gamerii” au fost dezamăgiṭi de industria cinematografică în 2016, când „Assassins Creed” și „Warcraft”, două filme în care își puseseră mari speranțe, au reușit să dea greș atât în materie de poveste, cât și de efecte speciale. „Tomb Raider”, însă, am putea spune că a reușit să facă ceva dreptate pentru acest gen.
Conceptul este unul arhicunoscut după vâlva care s-a făcut în urmă cu 17 ani când Angelina Jolie a interpretat pentru prima dată rolul Larei Croft și a devenit imaginea realistă a personajului. „Mantia“ a fost preluată acum de Alicia Vikander și sincer, când am auzit asta acum câteva luni, nu credeam că este tocmai alegerea potrivită, dar este o Lara Croft destul de credibilă.
Acest film este despre începuturile Larei Croft, aventuriera atât de îndrăgită de „gameri”. La 7 ani după dispariția tatălui ei, o găsim făcând curierat pentru a-și câștiga existența și participând la curse ilegale în care se folosește de agilitatea și de inteligența ei pentru a câștiga. În momentul în care i se cere să semneze documentele prin care își preia averea lăsată de tatăl ei, află că acesta i-a lăsat un puzzle de dezlegat în eventualitatea morții lui. Și cum ea este o Croft, nu poate lăsa un mister nerezolvat.
Scenariul nu este unul surprinzător, nu prezintă nicio surpriză pentru amatorii genului. Sărituri, lovituri, căzături, lupte, scene de acțiune în toată frumusețea lor, care mai de care mai spectaculoase, dar puțin prea forțate. Îți vine greu să crezi că o fată slăbuță, fără prea mare experiență în junglă, reușește să scape dintr-un râu învolburat, să lupte cu un bărbat cât un munte, bine antrenat, și după, să mai urce și pe un munte cu mâinile goale. Dar când tiparul se repetă, mai mult sau mai puțin, începi să te întrebi ce trebuie să faci pentru a avea și tu o asemenea condiție fizică. În ceea ce o priveşte pe Alicia Vikander, o apreciez pentru determinarea de a se transforma dintr-o lady, o pictoriţă, într-o femeie care pare că poate să își poarte singură de grijă și care poate într-adevăr să lovească.
Nu sunt o mare fană a filmelor în 3D, dar efectele acestui film nu au fost deranjante. Peisajele şi scenele au fost cât se poate de realiste şi credibile. Trecerile s-au făcut într-un mod absolut natural, iar imaginile de fundal, deşi nu erau chiar dintr-o junglă japoneză, nu au fost numai imagini în CGI sau panouri blurate, filmările având loc în Africa de Sud.
Ce mi-a plăcut cel mai mult, şi sunt sigură că mulţi au apreciat, a fost faptul că personajul nu a fost transformat într-un sexy icon. Spre deosebire de Jolie, care era întruchiparea unui sex-symbol, Lara Aliciei este mai practică. Costumaţia personajelor feminine din filmele de acţiune sau cu supereroi a fost un subiect foarte sensibil în ultimii ani, iar Roar Uthaug a reuşit să evite genul acesta de ”ură” din partea fanilor. Personajul este remarcabil prin inteligenţa şi curajul de care dă dovadă şi nu pentru decolteul adânc. Un alt personaj care mi-a plăcut a fost Lu Ren al lui Daniel Wu, care cred că ar fi trebuit să primească mai mult timp pe ecran şi o poveste mai amănunţită. Între Lara şi Lu Ren s-a creat o chimie plăcută publicului, iar trecutul comun a ajutat la crearea unui duo pe care să îţi doreşti să îl vezi şi într-o continuare a filmului.
Nu este un film care să te solicite prea tare, care să te facă să îţi pui întrebări existenţiale, dar este spectaculos, te ţine în priză şi este chiar bine făcut. Dacă nu ştiţi ce să faceţi în weekend, „Tomb Raider” este în cinema începând cu 15 martie.
