Sátántangó (1994)
Regia: Béla Tarr
Distribuția: Ferenc Kállai, Miklós Székely B., János Derzsi, Peter Berling, Zoltan Kamondi, Mihály Kormos, Erika Bók, Mihály Vig, Péter Dobai, Alfred Jarai, Eva Almassy Albert, Frigyes Hollósi, Laszlo Lugossy, István Juhász, Putyi Horvath
Sátántangó, film regizat de cineastul maghiar Béla Tarr, a ajuns să descrie o experiență care depășește granițele cinematografiei. Sátántangó, o ecranizare a romanului cu același nume scris de László Krasznahorkai și publicat inițial în anul 1985, se desfășoară pe parcursul a șapte ore și jumătate, caracterizându-se prin cadre lungi și tăieri de montaj reduse, într-o încercare de a proiecta cât mai autentic raportarea la trecerea timpului. Dimensiunea impresionantă a filmului impune stabilirea unui ritual personal necesar vizionării și imersiunii în atmosfera creată, fapt care constituie în sine o formă de revoltă față de receptarea pasivă și facilă a produselor artistice. Fiind descris deseori de către critici drept capodoperă, Sátántangó explorează, atât literar, cât și cinematografic, tema deznădejdii și intensificarea acesteia prin izolare și nesinguranța așteptării unei schimbări. De asemenea, Sátántangó este și o reprezentare verosimilă a dezolării, iar evadarea din această stare se dovedește a fi incertă și efemeră, asemenea intervalului dansului (tangoului) satanic timp în care așteptarea este suspendată și angoasele existențiale uitate.
Filmul urmărește o serie de personaje dintr-un sat izolat din Ungaria pentru care căderea comunismului a însemnat declinul material și financiar. Apropierea sezonului rece presupune suspendarea legăturilor cu orașul, necesare pentru aprovizionare, ploi interminabile și deteriorarea mediului de subzistență, fapt care accentuează sentimentul de însingurare și dorința de evadare. Ultimii locuitori ai satului, rămăși după dezafectarea sferei industriale locale, familia Schmidt, familia Kráner, familia Halics, Futaki, directorul școlii și doctorul (cei din urmă apar fără nume), se intersectează în diverse ipostaze de viață care îi angrenează într-un context de codependență. Planul de a părăsi definitiv satul cu scopul unei vieți mai bune este anulat în momentul în care în sat se răspândește zvonul potrivit căruia un fost consătean s-ar întoarce în mijlocul lor deși cu toții îl considerau mort. Irimiás și Petrina, prin promisiunile făcute și prin propunerile de revitalizare a idealurilor decăzute, devin figurile profetice în care ceilalți săteni își pun speranța pentru salvarea din sărăcie și izolare. Discursul de încurajare al lui Irimiás are loc pe fundalul morții lui Estike, fetița de zece ani care se sinucide cu otravă de șobolani, la câteva ore față de uciderea propriei pisici, într-o stare de confuzie față de propria sa putere în lume. Cu toate acestea, salvatorii aleși se dovedesc a fi doar demagogi, planurile de reabilitare pe care le promit sătenilor provoacă dezorientare și confuzie, iar, în ultimă instanță evadarea acestora nu înseamnă altceva decât (re)integrarea în activități și munci incerte și nesatisfăcătoare.
Titlul propriu-zis face trimitere la episodul-cheie al filmului, și anume, cel al dansului de la cârciumă, moment sugestiv și pentru perspectiva artistică a regizorului Béla Tarr. Dansul fulminant al sătenilor pe muzica hipnotizantă a gospodarului Kelemen evocă maniera în care aceștia își recâștigă temporar demnitatea umană în fața incertitudinii viitorului care îi bântuie. Muzica și dansul capătă o intensitate satanică, transgresivă, salvatoare, plasându-i pentru scurt timp în centrul unui univers impasibil. Acest moment de vitalitate dezlănțuită este privit de la fereastră de către Estike (atât din interiorul cârciumei, cât și din exterior) înainte de propria sa sinucidere. Dilema morală abordată de către Irimiás cu privire la nepăsarea sătenilor față de contextul sinuciderii lui Estike pare să reflecte această dublă scenă în care extazul momentan apare în contrast cu dezolarea și singurătatea.
După cum a fost menționat și anterior, Sátántangó propune o experiență cinematografică unică, care cu greutate poate fi transpusă în cuvinte. Poate cea mai fidelă reprezentare a dezolării umane, Sátántangó prezintă și leacul temporar pentru atenuarea acestei stări, și anume, uitarea de sine în momentul prezent și în trăirea pasionată a acestuia. Vizionarea însăși a acestui film printr-o imersiune totală cu atmosfera redată este, astfel, propriul leac pentru evadarea din nesiguranța angoasantă cotidiană.
Film văzut la Cinema Studio Timișoara.
