Domicile conjugal (1970) – Domiciliu conjugal
Regia: François Truffaut
Distribuția: Jean-Pierre Léaud, Claude Jade, Hiroko Berghauer
‘Domicile conjugal’ (‘Bed & Board’ în distribuirea engleză) a fost realizat de François Truffaut la 11 ani după ‘Les quatre cents coups’, unul dintre cele trei filme care lansau ‘Nouvelle Vague’ și schimbau direcția cinematografiei franceze și a celei mondiale. Eroul principal este același – Antoine Doinel interpretat de Jean-Pierre Léaud – dar au trecut 11 ani și peste el și îl găsim însurat și căutându-și drumul în viață. Aparent, ca subiect, avem de-a face cu un film mult mai apropiat de cinematografia franceză clasică împotrivă căreia se revoltaseră cineaștii ‘Nouvelle Vague’ cu un deceniu înainte – o dramă comică despre criza unei căsnicii, nu foarte diferită de ceea ce cu trei ani mai târziu avea să aducă spre desăvârșire Ingmar Bergman cu al său ‘Scenes from a Marriage’. Și totuși, ca nonșalantă a abordării și ca stil de cinematografie, ‘Domicile conjugal’ aparține și Noului Val și este un bun preludiu al filmelor majore pe care Truffaut avea să le realizeze în prea scurta perioadă care îi mai rămăsese pentru a trăi și face filme, ca și al multor altor producții care pun în centru cuplurile contemporane (realizării filmelor) și problemele de relație intre parteneri și cu lumea din jur.
Antoine și Christine sunt căsătoriți și destul de fericiți. Ea dă lecții de vioară, el colorează flori. Da, există o astfel de meserie și cei care vor vedea filmul vor învăța câteva tehnologii specifice. Cei doi trăiesc într-un cartier parizian tipic, cu vecini simpatici (unii), sâcâietori (alții) și neliniștitor (unul dintre ei). Când Christine rămâne însărcinată și una dintre tehnologiile de vopsire a florilor eșuează, Antoine se angajează (cu puțin noroc specific unei comedii franceze) la o firmă americană unde rolul său este să teleghideze machete de vaporașe într-un bazin pentru vizitatori. Printre aceștia apare o tânără japoneză, destul de frumoasă și de exotică pentru a-l tenta pe Antoine să intre într-o aventură care va evolua în mod neprevăzut.
Abordarea este lejeră. Criza în relațiile cuplului este credibilă și seamănă cu multe dintre cele care ni s-au întâmplat nouă sau știm că s-au petrecut sau se petrec în atâtea cupluri pe care le cunoaștem, însă felul în care sunt prezentați cei doi tineri – frumoși, uneori nesiguri pe ei, cert foarte îndrăgostiți unul de celalalt -, ne face să credem de la început că relația va rezista ‘accidentelor’. Jean-Pierre Léaud a crescut împreună cu personajul său care s-a ‘îmburghezit’ din anumite puncte de vedere (rutina căsniciei, dorința de stabilitate), dar, precum regizorul al cărui alter-ego pare a fi, rămâne din alte puncte de vedere în zona fanteziei: profesii netipice și slăbiciune în fața tentațiilor feminine. Partenera sa este Claude Jade, o actriță frumoasă, care mi s-a părut a fi fost foarte talentată. De ce nu a avut o carieră mai spectaculoasă? Poate tocmai că asemănarea fizică cu Catherine Deneuve datorita căreia posibil că a primit rolul în acest film, să-i fi dăunat pe termen mai lung? Din îndrăznelile Nouvelle Vague, pe lângă abordarea romantic-detașată a unei povești cu tentă auto-biografică, rămân și libertatea folosirii aparatului de filmat, naturalețea filmărilor din afara pereților apartamentelor și citatele din filmele colegilor de generație. Truffaut avea să mai facă spre finele anilor ’70 încă un film din seria Antoine Doinel, în care povestea cuplului se va complica și mai mult. Deocamdată însă, în ‘Domicile conjugal’, atmosfera este relaxată și spectatorii care vor vedea sau revedea filmul nu vor regreta.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
