Cravata galbenă (2025)
Regia: Serge Ioan Celebidachi
Distribuția: Ben Schnetzer, John Malkovich, Sean Bean
Mărturisesc că m-am temut puțin să vizionez ‘Cravata galbenă’, filmul lui Serge Ioan Celebidachi. A scrie o biografie sau a face un film biografic despre propriul tată, personalitate dominantă nu doar în domeniul sau ci și în viața personală, este un act de curaj care-și asumă riscurile inerente ale subiectivității. Rezultatul poate fi poluat spre idolatrizare sau – au existat și asemenea cazuri – spre demonizare. ‘Cravata galbenă’ își asumă cu eleganță acest risc și-l minimizează printr-o documentare minuțioasă și o aderență totală la adevărul artistic care a fost scopul suprem al vieții și carierei superbului muzician care a fost Sergiu Celibidache. În plus, spre deosebire de alte biografii ale unor mari muzicieni (genul este foarte la modă în ultimii ani), accentul în acest film este pus pe arta muzicală. Prin asta, eu cred că ‘Cravata galbena’ reușește mult mai bine să prindă esența personalității muzicianului, reabilitând în ochii mei și genul biografiilor cinematografice, cam compromis de câteva producții recente ale cinematografiei românești și nu doar românești.
‘Cravata galbenă’ este construita din două fire narative paralele. Muzicianul aflat în ultimii ani ai vieții sale continuă să fie activ ca pedagog și ca părinte. Relația cu fiul său încearcă să compenseze legătura dificilă pe care marele dirijor o avusese cu propriul său tată, care se opusese carierei sale muzicale, lăsându-l pe tânărul care nu voia să-și părăsească vocația să se descurce singur în carieră și în viață în tumultoșii ani ai perioadei interbelice. Cariera marelui dirijor se aproprie de final, dar unele dintre obsesiile sale continuă să-l însoțească: aspirația spre perfecțiune, preferința dată adevărului în detrimentul frumuseții superficiale, crezul în spontaneitatea și unicitatea actului muzical rezultat în refuzul de a înregistra pe discuri. Sunt surprinse jaloanele principale ale carierei sale – studiile la Berlin în perioada nazistă, războiul, marea șansă de a reconstrui și dirija Filarmonica din Berlin imediat după război, întâlnirea cu marea sa iubire și mai ales prima reîntoarcere în România după decenii de exil. Nu lipsesc idealizările, dar emoția este permanent prezentă.
Dintre cei doi actori care-l interpretează pe Sergiu Celibidache l-am preferat pe Ben Schnetzer – frumos, pasional și expresiv în rolul muzicianului de 20 până la 55 de ani. Cu tot imensul respect pentru John Malkovich, cred că rolul din acest film nu este dintre cele mai bune ale sale și jocul său mi s-a părut unidimensional. Restul distribuției este bine selectat și condus cu mână sigură. Reconstituirea diverselor perioade istorice și a locațiilor răspândite geografic unde l-a purtat pe Celibidache viața este făcută cu atenție și rezultatul este credibil. Părțile puternice ale scenariului sunt și cele care riscă să intereseze mai puțin spectatorii care nu cunosc detaliile sau care nu vibrează cu muzica sau cu sentimentele expuse pe ecran. Problematica exilului, din ce în ce mai prezentă în filmele romanești recente, este aici expusă din perspectiva unui mare artist, dar scenele mișcătoare ale întoarcerii riscă să treacă fără ecou pentru un spectator mai puțin implicat. Tocmai cele două relații tată-fiu, aflate la poli comportamentali opuși, au potențialul universalității care să atragă mai mulți spectatori. Și în fine, muzica. Apar pe ecran, daca am numărat corect, șase mari orchestre, pe care Celibidache le-a dirijat în diferite perioade ale carierei sale. Șase orchestre românești contemporane joaca ‘rolurile’ acestor orchestre și o fac cu autenticitate și nuanțare. Ca în cazul multor biografii cinematografice de muzicieni, muzica ridică nivelul artistic și emoțional. În pofida unor simplificări și a unor șabloane care nu au fost complet evitate, ‘Cravata galbenă’ se susține și cinematografic, nu doar muzical. În România ecoul este puternic și meritat (inclusiv controverse sănătoase). Poate că ar fi fost și mai puternic dacă scenele care se petrec în România ar fi fost vorbite în românește. Să vedem cum va reacționa și piața cinematografică internațională.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
