Deși inițial am gândit acest articol ca pe o recomandare de apariții recente, dedicată poate celor deja atenți la fenomenul poetic actual, am ajuns, răsfoind mica mea colecție de poezie română contemporană, să nu mă pot hotărî. De fiecare dată când luam în mână un volum, îmi spuneam: „despre acesta trebuie să scriu ceva… dar și despre celălalt.” Așa s-a născut o listă de recomandări care se adresează în special cititorilor ce nu sunt încă foarte familiarizați cu poezia contemporană românească. Volumele despre care vorbesc au apărut în aproximativ ultimii doi ani, însă eu le-am descoperit anul acesta și m-am gândit că ar merita împărtășite.
Și pentru că am ajuns în acest punct, nu pot să nu menționez un eveniment important: Festivalul Internațional de Poezie – ediția a XV-a, ce se va desfășura la București între 15 și 21 septembrie 2025. Dacă scrii poezie sau pur și simplu ai redescoperit plăcerea lecturii, merită să fii atent(ă) la programul festivalului. Toate evenimentele au intrare liberă și pot fi o ocazie excelentă de a descoperi poeți, voci și perspective noi.
1. Sorin Despot, Politici de confidențialitate, Cartier, 2024
Întâmplarea face ca volumul lui Sorin Despot să fie și singurul semnat de un autor din selecția mea (toate celelalte fiind scrise de autoare). Poezia lui Soso, cum este cunoscut în cercurile literare, are un echilibru pe care l-am apreciat în mod special: cultivă o trăire domoală a vieții, fără excese retorice, dar cu o discretă aplecare asupra căutării resorturilor existențiale din viața de adult. Este genul de scriitură care îți dă impresia că timpul curge altfel, mai tihnit, chiar și atunci când se apropie de teme ceva mai serioase precum pierderea, dezamăgirea sau solitudinea.
Așa cum notează și Dana Zetu pe coperta a patra, există în acest volum un sentiment de familiaritate care te face să-l citești cu plăcere, ca și cum ai intra într-o casă în care ai mai fost odată. Am rămas cu o senzație cozy, neașteptată pentru un volum care traversează un amalgam de teme, de la fragilitatea relațiilor la fragmente de intimitate care par adesea invadate de neliniștile lumii contemporane.
Sorin Despot reușește să exploreze cu subtilitate limitele intimității și ale singurătății, adesea raportându-le la perioada adolescenței, ca la un punct terminus. Întoarcerea la acele prime experiențe, prima dezamăgire, primele denivelări morale, nu e un simplu exercițiu nostalgic, ci un fel de resuscitare a sursei primare de emoție, un mod de a arăta că ceea ce părea „neînsemnat” la 16 ani capătă o densitate existențială când e privit din prezentul adultului deja dedat speranțelor pe jumătate împlinite.
Politici de confidențialitate este un volum care te lasă cu ideea că viața este frumoasă chiar dacă nu e perfectă. Și tocmai această frumusețe născută din așteptare și parțială împlinire, această fragilitate asumată, îl face să fie un volum de poezie contemporană care merită citit și recitit. Tocmai prin diversitatea tematică și ponderea stilistică sunt convinsă că poate fi recomandat chiar și cititorilor aflați la început de drum în contactul lor cu poezia.
Poezia lui Despot își păstrează însă atenția pentru detaliu, ceea ce l-a determinat pe Radu Nițescu să observe că autorul „se dezice de nepăsare”, fiecare cuvânt având o funcție precisă în textura poemului[1]. Totodată, Ștefan Manasia remarcă dimensiunea experimentală a volumului, vizibilă atât în grafica textelor și jocurile formale, cât și în discursul care reușește să alterneze între colocvial și reflexiv[2]. În plus, scriitorul Gelu Diaconu subliniază modul în care poetul integrează fragmente ale culturii contemporane, expresii tehnologice, limbaj preluat din mediul digital, pentru a le pune față în față cu trăiri personale și imagini senzoriale[3]. Într-un interviu, poetul mărturisea că pledează mai degrabă pentru funcția prescriptivă a limbajului, în opoziție cu cea strict descriptivă, văzând poezia ca pe o intervenție activă asupra lumii[4].
„Am dat ignor la cum simțeam ceața în/ obraji cînd ai ieșit ultima pe poartă.// am continuat să trăiesc într-o urbe unde ochii/ pierduți stîrnesc dispreț, nu semnale de alarmă,/ iar zîmbetul politicos e încurajat, dacă nu lege.” (cel mai trist din curtea școlii, p. 9).
2. Simona Sigartău, Singuri sub râsetele familiilor perfecte, Casa de Editură Max Blecher, 2024
Am așteptat volumul Simonei Sigartău încă de când poeta a fost invitată la o lectură publică organizată de Institutul Blecher, unde Claudiu Komartin a prezentat-o drept o voce care cultivă un mesaj mizerabilist, mizând pe o poezie biografistă, prin care este expusă prin cuvinte feminitatea încercată, vulnerabilă, dar totuși puternică, mereu gata de luptă. Poeta explorează probleme ca înstrăinarea, problemele unei familii disfuncționale, experiența de mamă singură, dar și lupta unei femei pentr afirmare, pentru câștigarea statutului de poetă. Entuziasmul lui Claudiu Komartin s-a dovedit a fi pe deplin justificat, având în vedere că poeta a primit Premiul de debut al Memorialului Ipotești pentru anul 2024, distincție acordată chiar pentru acest volum. De regulă, tind să pun accentul pe mesajul poetic, pe intenție și pe semnificația morală, considerând că acestea sunt dimensiunile prin care poezia își dovedește în primul rând valoarea. În cazul Simonei Sigartău, însă, am remarcat și expresivitatea obținută printr-un vocabular deloc ostentativ, care emoționează tocmai prin arta surprinderii concretului, nu prin sofisticarea excesivă a limbajului sau printr-o țesătură complicată de figuri de stil. Este, în fond, o poezie cu o rezonanță aparte, care „se aude” foarte bine și care invită cititorul să reflecteze mai ales la condiția femeii contemporane. Simona Sigartău vorbește despre o vulnerabilitate și o forță care reușesc și trebuie să coexiste, în ciuda incompatibilității care există între cele două. Un paradox al fragilității care trebuie să se acopere în forța care poate proteja pe celălalt.
„Copilul adoarme doar dacă îl mângâi pe sub bluza de pijama/ Dacă mă fac scoică și ne legănăm./ Adorm doar dacă adoarme/ Și pot să-mi lipesc buzele de ceafa lui mică/ Cu scobitură și păr subțire.” (Palimpsest, p. 70).
3. Irina Francisca Ion, orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului, Casa de Editură Max Blecher, 2025
Poezia Irinei Francisca Ion își relevă forța când este citită poezie cu poezie, fiecare text având consistența și vibrația sa proprie. Există în aceste poeme o predispoziție spre visare și spre configurarea trăirilor prin resorturi onirice, evocând parcă atmosfera unei poezii românești de acum două-trei decenii. Uneori, prin acel amestec subtil de umor vag și nostalgie, se pot regăsi ecouri din lirica lui Cristian Popescu, fără a fi vorba, desigur, de o imitație, ci de o apropiere de spiritul lui ludic și tandru-ironic.
Ceea ce am apreciat în mod special la volumul ei de debut este însă coerența construcției. Irina Francisca Ion reușește să aducă laolaltă o multitudine de teme: familia, orașul de provincie, iubirea, moartea, renașterea, fragilitatea interioară, toate așezate sub cupola unei teme majore, cea a vieții ca țesătură comună de experiențe. De sine stătătoare, fiecare dintre aceste teme ar putea părea secundară în raport cu marile obsesii lirice, dar în arhitectura volumului capătă densitate și rezonanță, devenind fire ce compun aceeași pânză.
Este remarcabil modul în care poeta reușește să construiască o mică sagă familială, să realizeze un portret ironic și tandru al orașului de provincie și, în același timp, să ofere o cartografie a propriilor contorsionări existențiale. Rezultatul este o poezie care impresionează nu prin luxurierea expresiei sau prin artificii formale, ci printr-un echilibru între ironie și emoție, între nota confesivă și dimensiunea colectivă a memoriei. Apropierea și îndepărtarea de un centru, de un nucleu care vorbește despre copilul care a fost, dar și despre ceea ce a trăit alături de cei cărora nu le mai seamănă, dar de care este legată.
„tata e copil și se ascunde de oamenii mari/ într-o bibliotecă fără geamuri/ acolo vorbește cu un calculator de buzunar/ despre visele lui mai ales visul ăla cu panouri solare/ pe acoperișul unei case din lego/ visele lui sunt ca listele pe care și le fac bătrânii înainte să moară.” (p. 44).
Noua colecție a editurii Art: Art pocket coordonată de Mihók Tamás din care am citit două volume de poezie: Até (o educație) al Olgăi Ștefan și Pământul Plath al Ancăi Zaharia, ambele publicate în 2025.
4. Até (o educație), de Olga Ștefan
Poezia Olgăi Ștefan reușește de fiecare dată să trezească ceva indefinibil în cititor. Există un anumit nucleu, o „rețetă” discretă, care face ca fiecare experiment poetic să fie o reușită. În volumul Até (o educație), Olga Ștefan explorează limitele identitare ale propriei existențe, de la suișurile și coborâșurile condiției femeii și dificultatea definirii femininului, până la problematica identității naționale. Poeta știe exact ce anume trebuie să apese și cu ce intensitate: reușește să recreeze, în versuri, senzația aceea paradoxală de a fi aproape de reușită, dar cu milisecunda de ezitare în care te întrebi dacă acesta este tot potențialul tău.
Titlul volumului trimite la o educație fragmentară, discontinuă, la fel de fragilă și de neîmplinită precum „atele” care încearcă să susțină un corp fragil sau rănit. În acest sens, poezia Olgăi Ștefan vorbește despre formarea identitară nu ca proces liniar, ci ca o succesiune de încercări, de fracturi și de reconstrucții.
Volumul poartă amprenta unei estetici complexe: exaltare și gravitate, dar și un cotidian dintre cele mai balcanice, resemnificat și îmbogățit poetic. Într-un registru care combină ironia cu delicatețea, poeta surprinde „răul cehovian” al lucrurilor mici, meschinăriile de zi cu zi care ne erodează subtil existența. Fără a se teme să denunțe scăpările societății românești, fără a cădea într-un livresc ostentativ, Olga Ștefan scrie frumos, cu un simț al detaliului ce transformă banalul în simbol.
Recunoscută deja în lumea literară prin mai multe premii importante pentru debut și pentru volumele anterioare, dar și prin publicarea în reviste literare relevante, Olga Ștefan confirmă și în Até (o educație) o voce distinctă, care îmbină sensibilitatea confesivă cu luciditatea critică. Volumul devine astfel nu doar un portret poetic al unei femei și al unei societăți aflate în continuă transformare, ci și o reflecție asupra felului în care educația, în sens larg, ne modelează, dar și ne fracturează identitatea.
„Da, vin din Europa de Est și mă simt reprezentată// de străzile care duc în câmp/ și de sufrageriile furnirate, de imaginea unui bunic/ ușor cherchelit, mânat de intenții benigne,/ umplând pahare mici în cadrul unei uși mascate// cu o draperie de metraj”. (Da, am crescut în Europa de Est, p. 13).
5. Pământul Plath, de Anca Zaharia
Volumul Pământul Plath al Ancăi Zaharia marchează, cred eu, un moment important în peisajul poeziei contemporane românești, prin felul în care poeta reface ecosisteme interioare de durere, revoltă şi reflecţie. Titlul însuşi, „Pământul Plath”, evocă figura Sylviei Plath nu atât ca model biografic, ci ca simbol al unei sensibilități extreme, al unei stări în care durerea, singurătatea, suferința nu sunt doar trăiri personale, ci „terenuri” fertile pentru scris. Pământul devine spațiul în care se întâlnesc atât memoria personală, cât și memoria colectivă, generații de femei, de copii, și în care inechitățile prezentului par să fie perpetuate în tăcere.
Tematica volumului oscilează între furie și nevoia de împăcare cu sine, între izolarea impusă de absurd, de ipocrizie și tânjirea după iubire, aducând un discurs poetic foarte personal, dar care rezonează și la nivel social. Vocea feminină e puternică, dar nu extravaganta; există o maturizare discretă, o stăpânire a tonului și o intenție clară de a nu „anestezia” durerea. Anca Zaharia revine asupra poeziilor, le redesenează cu memorie, cu lupa, cu precizia, cum spunea Mihail Vakulovski într-o recenzie.
Stilistic, Pământul Plath stă pe un echilibru delicat între concret și poetic: imagini domestice, locuri geografice sau intime, momente de cotidian (orașe, familii, ruine, conversații interioare) sunt supuse unei viziuni filtrate de sensibilitate, de reflecție, uneori cu un umor amar sau ironie, dar nu ostentativă. Limbajul nu eșuează în exuberanțe stilistice, ci capătă forță prin economia expresiei și prin contrast: vocile anonime vs. cele care strigă, tăcerile atât de încărcate, opțiunea de izolare vs. dorința de dialog.
Pământul Plath nu este doar o expresie a feminității rănite, ci o încercare de articulare a durerii într-o formă poetică care refuză opturile simple: nu e vorba numai de tristețe sau revoltă, ci de responsabilitatea de a resimți „totul” și de a-l transforma în limbaj.
„un lung lanț cu verigi cărând sacoșe grele, făcând/ drumuri de furnică de acasă la piață și înapoi// veriga care strânge la piept banii primiți după îndelungi rugăminți se leagă în universuri suprapuse/ cu veriga care muncește pe ascuns pentru că soțul/ nu îi dă voie, fuge la magazin și înapoi când el e plecat,/ face totul perfect și în grabă” (Femeile din familia mea, p. 7).
Volume de poezie pe carele recomand configurează un peisaj divers și vibrant al poeziei române contemporane, în care voci distincte reușesc să îmbine confesiunea cu reflecția critică, intimitatea cu dimensiunea socială și fragilitatea cu forța. De la echilibrul contemplativ al lui Sorin Despot, la miza confesivă și mizerabilistă a Simonei Sigartău, de la onirismul Irinei Francisca Ion la explorările identitare ale Olgăi Ștefan și intensitatea confesivă a Ancăi Zaharia, aceste volume propun cititorului nu doar varietate stilistică, ci și o oglindă a preocupărilor și tensiunilor lumii actuale. Împreună, ele arată că poezia nu este un refugiu steril, ci o formă vie de cunoaștere, un mod de a rezista și de a salva ceva esențial din noi înșine.
[1] Radu Nițescu, observație critică preluată pe site-ul editurii Cartier;
[2] Ștefan Manasia, Coperta IV a volumului Politici de confindențialitate, Cartier, Chișinău, 2024;
[3] Gelu Diaconu, „Poezie. Sorin Despot – Politici de confidențialitate”, O mie de semne;
[4] Interviu cu Sorin Despot, „Drept de autor”, Radio România Cultural.
