Vă invităm să citiți un fragment din volumul Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest, 1941-1981 de Marta Caraion, traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu, publicat la Editura Polirom.
Despre carte:
Între a doua jumătate a lui octombrie 1941 și începutul primăverii lui 1942, populația evreiască a Odessei este exterminată de forțele armate române. Printre puținii supraviețuitori se numără Sprința și Valentina Berman, mamă și fiică. Trimise în Transnistria alături de alte zeci de mii de evrei, ele reușesc aproape miraculos să scape cu viață din iadul deportării și să revină în România în 1944. Între timp însă, soțul Sprinței și tatăl Valentinei, deportat și el, a fost împușcat undeva pe malul Bugului, pe marginea unei gropi comune. Din 1958 până în 1963, Valentina va sta la închisoare, condamnată pentru că dactilografiase poeme ostile noului regim ale lui Ion Caraion, iubitul ei, care îi va deveni soț. În 1986, la cinci ani după ce au primit azil politic în Elveția, scriitorul se stinge din viață, iar Valentina, la cererea lui Ion Solacolu, jurnalist al exilului românesc, începe să-și povestească existența. Într-un moment în care umbra războiului se întinde iar peste Europa, cartea Martei Caraion – nimeni alta decât fiica Valentinei și nepoata Sprinței – prezintă și analizează cu minuție și luciditate faptele cuprinse în această mărturie tulburătoare: „Am depliat o povestire din secolul XX, i-am desfăcut fiecare pliu de la est la vest: în momentul în care Ucraina explodează, redeschizând larg rănile vechi, și când locurile unor tragedii redevin incandescente, mi s-a părut necesar să fac asta”.
„Mărturie prețioasă, în consecință, a unui episod precis al Holocaustului: despre acel marș, care pornește de la Odessa la sfârșitul lui octombrie 1941 și îi poartă pe cei 30.000 de evrei spre o groapă comună de pe malul Bugului, pe o distanță de 200 de kilometri, într-o toamnă foarte rece, nu există relatări, deoarece n-au existat supraviețuitori, iar martorii și jandarmii însărcinați cu deportările n-au prea fost dispuși să facă destăinuiri. Nenumărate relatări ale unor marșuri similare se contopesc în tabloul imaginar și nediferențiat al marelui convoi al evreilor din război. A ne concentra asupra acestui marș și asupra acestei relatări, adică asupra experienței particulare a unui individ, la scara a ceea ce vede și știe el, ținând cont de limitările sale și de puterea sa de a surprinde fragmente de realitate vie, înseamnă a recunoaște locurilor, situațiilor, grupurilor, persoanelor, obiectelor existența proprie, comparabilă cu celelalte și totodată distinctă de ele.”
Fragment în avanpremieră:
Obiectele Holocaustului, devenite urme, tulbură profund. Pentru imaginarul colectiv, care a făcut din ele o emblemă, dacă nu un brand, mormanele de încălţări de la Auschwitz înseamnă genocidul ca artă industrială: dovezi şi totodată simboluri. Obiectele deportaţilor sunt expuse în muzee: jucării, veselă, chei, ochelari, valize, cărţi, fotografii, scrisori; tot ce n‑a dispărut din dispăruţi, infim şi insuportabil de durabil, devenit patrimonial. Instituţiile de comemorare a Holocaustului le colectează şi le pun în scenă poveştile. Poți să depui acolo pantofii bunicului gazat şi să te pierzi în visări melancolice în jurul unor lucruri purtătoare de poveşti de viaţă şi de moarte ale celor care au fost împiedicaţi să le folosească, să le transmită (sau, opţiune mai senină, să le pună la gunoi). Reconstituite sau imaginate, poveştile anumitor obiecte au o forţă de vibraţie aparte, sublimă – fascinaţia şi groaza de a face să vorbească relicvele vieţii materiale ca să exprime când moartea nudă, când vestigiile existenţei dinainte. Cei vii năzuiesc să reactiveze destinele, iluzie a unui miracol al învierii.
Lucrurile sortate şi aranjate de nazişti în dispozitive de raţionalizare economică sau cele dezgropate ici şi colo, în lagăre şi ghetouri, dau măsura singularului şi colectivului, a faptelor istorice şi a traiectoriilor personale al căror detaliu permite înţelegerea şi provoacă identificarea empatică. Arheologia Holocaustului devine o disciplină în sine. Discursul de escortă care o însoţeşte se înscrie într‑o reflecţie despre locurile memoriale, cu ambiţie comemorativă, adresată afectelor pentru a fundamenta cunoaşterea. Formă de complezenţă emoţională? Poveşti minimale încremenesc în scenarii aşteptate: pe aici, la Auschwitz sau altundeva, a trecut un copil; jucăria lui lasă o urmă şi îi simbolizează, în retrospecţie automatică, drumul scurt al vieţii. Această convenţie memorială pe care credinţa în relicve a instituit‑o ca un reflex al popularizării istorice este pusă în scenă cu succes în muzeele din lumea întreagă.
Nimic de reproşat acestor practici ale amintirii: ele îşi îndeplinesc rolul didactic şi compasional într‑un mod cât se poate de eficient. În familii, în sânul unor elaborări intime ale particularului, obiectele repară filiaţiile distruse, socluri concrete ale unor estompări biografice; ne place să ne agăţăm de ele. Acestea întruchipează, atestă legătura fizică, contact trupesc cu morţii care au lăsat în ele ceva din fiinţa lor; ne convingem că aceste materialităţi minuscule gravează o amintire, eliberează anamneze, că prin contemplarea lor îi onorăm pe cei dispăruţi şi le reconstruim identităţile spulberate. Facem din ele literatură: aceste obiecte au forţa tragică necesară, repere ale elocinţei emotive. Dar, înainte de a sluji ca amprente memoriale pentru generaţii dezorientate în căutare de urme, pantofii, valizele, ochelarii au servit ca pantofi, valize şi ochelari. Şi‑au dus existenţa lor de lucruri utile.
Care este cultura materială a deportatului? Ritualul zilnic din lagărele de exterminare germane, din acele lumi epurate unde fiecare obiect este esenţial, a fost documentat în detaliu. În depozitele „Canada” de la Auschwitz sunt adunate toate bunurile materiale ale deţinuţilor, o lume totală de obiecte furate, o lume de obiecte fără oameni. Cei care lucrau acolo aveau o şansă să trăiască. În afara lagărelor, devenirea obiectelor este mai tulbure şi aleatorie. La începutul călătoriei, deportaţii din Transnistria posedă ce pot să ducă în spate, inclusiv copii, adică o anumită greutate şi un volum care variază în funcţie de puterile şi avutul fiecăruia, dar care, până la urmă, reprezintă doar un număr limitat de lucruri. Apoi, bagajele se împuţinează, abandonate, schimbate pe alimente, de cele mai multe ori prădate cu acelaşi entuziasm şi de jandarmi, şi de civili, jecmăneală dezordonată adunată în prăzi considerabile. Germanii jefuiesc metodic şi deplâng indisciplina ofiţerilor români, care au talentul de a da mână liberă fanteziei tuturor pentru îndeplinirea fără constrângeri a obiectivului anihilării. Săteni şi militari fură cu spontaneitatea gestului atavic. Jandarmii itineranţi care însoţesc convoaiele sunt confruntaţi cu problema spinoasă a infrastructurii de stocare; ei organizează traficul bunurilor furate şi ajung să se concentreze asupra aurului şi bijuteriilor, în cazul cărora raportul valoare‑volum este net avantajos.
În hazardul destinelor, lucrurile salvate de unii înlesnesc cumpărarea unor frânturi de supravieţuire. Câteodată, pe drumul lor spre locul de execuţie, cei mai resemnaţi sau mai lucizi îşi oferă ultimele bunuri celor care îi privesc trecând; lângă Mostovoi, niște evrei dăruiesc o cuvertură şi perne unei familii ucrainene: „N‑o să ne mai trebuiască”, îi spun ei tinerei care, în 2011, la 85 de ani, îşi aminteşte şi dă mărturie.
***
Despre autoare:
Născută la București, Marta CARAION a ajuns în Elveția în 1981, la vârsta de 14 ani, împreună cu părinții ei, fugind de dictatura comunistă din România. Este profesoară de literatură franceză la Universitatea din Lausanne. Specialistă în secolul al XIX-lea, se interesează îndeosebi de legăturile dintre literatură și fotografie, de raporturile dintre arte, științe și industrie. De mai mulți ani studiază relațiile dintre literatură și cultura materială, istoria și memoria obiectelor în textele literare. Alte lucrări publicate: Pour fixer la trace. Photographie, littérature et voyage au milieu du XIXe siècle (Droz, 2003); „Les Philosophes de la vapeur et des allumettes chimiques.” Littérature, sciences et industrie en 1855 (Droz, 2008); Comment la littérature pense les objets. Théorie littéraire de la culture matérielle (Champ Vallon, 2020); Écrire les choses. Littérature et culture matérielle 1830-2020 (coeditoare, Champ Vallon, 2025).
