Dupa dealuri, batem câmpii

„Prezentul articol reprezinta opinia autorului acestuia. Ceilalti membri ai echipei Filme-carti.ro vor publica alte pareri, asemanatoare sau diferite, numai dupa lansarea filmului pe piata si vizionarea lui.”

La pomul lăudat… să te întrebi din ce pământ creşte

Am citit un articol atât de laudativ la adresa ultimei abominaţii în materie de cinematografie românească, încât m-am apucat să scriu un comentariu, care a ajuns la lungimea unui articol de sine-stătător.

În excelentul documentar „Kapitalism, reţeta noastră secretă” (2009, R. Alexandru Solomon), Dan Diaconescu explica simplu cum furtul a devenit sport de stat după Revoluţie: cei care fură nu sunt pedepsiţi, iar cei care nu fură sunt proşti.

Aveam si eu o parere buna despre Cristian Mungiu, chiar am avut sansa sa vorbesc cu el de doua ori, pana cand am aflat de fapt care ii sunt intentiile si metodele. Se pare ca daca in Romania tot se fura, hoţul mai trebuie şi laudat! La urma urmei, nu ajunge ca Mungiu a fraudat CNC-ul cu „Amintiri din Epoca de Aur”, ca l-a plagiat pe Ioan Carmazan pentru unul din episoadele lor. Filmul „Dupa dealuri” a fost si huiduit de presa si public anul acesta la Cannes. Andrzej Zulawski a spus-o pe sleau ca “nu vreau să văd aşa ceva cum nu vreau să mănanc mancare proastă sau să vorbesc cu proşti” (Surse: http://is.gd/EKw57Q  ; http://is.gd/73vvnf ).

Limbaj cinematografic prost înţeles

Îl citez pe Marcel Iureş din interviul pe care l-a acordat în 1997 defunctei reviste ProCinema, nr. 28, pg. 56:

„Toate filmele româneşti sunt înecate în text! Filmul e acţiune, e pildă. Am încercat să o spun, mai timid, mai apăsat, tuturor: „Se vorbeşte enorm. Într-un cadru, că e de jumătate de minut, că e de două minute, personajele spun enorm, spun şi cum îi cheamă, şi cine a fost mama lor, şi ce-au de gând să facă în următoarele două săptămâni, şi dacă au copii şi ce culoare au şireturile.”. Nu se poate! […] De ce? Poate pentru că românii nu sunt capabili de fapte demne de urmat, de tandreţe. Din cauza asta, personajele sunt foarte descriptive, ele trebuie să se mişte mult, să înlocuiască foarte multe lucruri. Nu să se aşeze şi să „spună”. În România, încă se filmează cum iese un om din casă, cum îşi aranjează cravata, cum îşi leagă şireturile, îşi drege de câteva ori vocea şi începe să vorbească, cum se urcă în maşină, cum pleacă maşina, cum ajunge maşina, cum se dă jos din maşină, cum mai spune încă 2-5 fraze, cum urcă-n lift şi liftul nu merge, şi cum el mai spune o chestie. Nu se poate! E inuman. Pierd timpul. Închid. Plec. Un american ar spune: „dar câţi bani aveţi de vă permiteţi să folosiţi atâta peliculă? Cât daţi unui actor ca să vorbească sau să aştepte atâta în cadru? Toate astea costă imens. Şi apoi, nu mai e informaţie, e delir verbal.[…] Artiştii din România, chiar şi cei mai mari, lasă totul în coadă de peşte: „Concluzia e că e  cam aşa”. Aici se opreşte de fapt mesajul.”

Unele filme româneşti de după Revoluţie fac din lungimile acestea o virtute pe bună dreptate, căci ele sunt umplute cu momente relevante, care servesc mesajului. Exemple reuşite sunt: „Moartea domnului Lăzărescu” (2005, R. Cristi Puiu), „A fost sau n-a fost” (2006, R. Corneliu Porumboiu), „Poliţist, adjectiv” (2009, R. Corneliu Porumboiu).

De cele mai multe ori însă, incapabili de a înţelege lecţia „arată, nu spune”, scenaristii-regizori români manifestă un autism, o retardare dramaturgică ce compune un teatru în film, dar un teatru prost, în care se pare că monteurul a adormit în cabina de montaj sau că i s-au tăiat degetele de către un regizor care nu cunoaşte presiunea unui producător independent, privat, care să îl oprească atunci când face greşeli.

Astfel, „După dealuri” este demolat, distrus în presa internaţională, dacă te apuci să scotoceşti coşul cu cronici:

• Mai mult, despre „Dupa dealuri” film.com titreaza ca este un film plictisitor, monoton si lung, iar Cristian Mungiu esueaza pana si in obsesia sa de a ataca Biserica Ortodoxa Romana
• The Film Stage il considera de asemenea un film lung, plictisitor si care isi rateaza tinta.
• O alta cronica  il considera banal si absolut interminabil, fixist si lipsit de capacitatea de a transmite emotie.
• Le Point titreaza chiar un articol intitulat „deceptia Mungiu” si afirma ca filmul „Dupa dealuri” bate apa in piua pe un scenariu prost.
• Critic.de afirmă despre film că spectatorul este pus să sufere de către autorul care se plimbă cu dialoguri interminabile pe la toate personajele, într-un cerc vicios care nu cruţă niciun detaliu care nu oferă nicio plus-valoare, întrebându-se dacă nu cumva cinematografia românească de autor a ajuns într-un punct mort. Stilul filmului e considerat ridicol.

Au mai fost premiate si gunoaie la Cannes, premiate pentru bizareria sau tupeul lor. Acesta nu e primul si nu va fi nici ultimul. Totuşi, putem să îl apreciem „la noi acasă”, unde hoţul e apreciat pentru că – nu-i aşa? – doar a făcut film, ceea ce este, după cum bine se cunoaşte, un act eroic.

Cu ocazia aceasta, îmi amintesc despre proiecţiile ediţiei a III-a a filmului de Piatra la Bucureşti, în primăvară, când câţiva tineri regizori de scurt-metraje vorbeau despre condiţiile în care au fost nevoiţi să lucreze. Batjocura la care au fost supuşi în cadrul producţiei transpărea dincolo de eleganţa cu care evitau răspunsurile la întrebările incomode. Ca să ajungi regizor, păreau să transmită expresiile lor non-verbale, trebuie să treci peste multă scârbă. De aceea, unii nici nu vor să mai repete experienţa. Despre generaţiile absolvente de UNATC pierdute în visele lor vorbeşte cu succes şi „Eminescu vs. Eminem” (2005, R. Florin Piersic, jr.). Poate că acei tineri au trecut prin asemenea chinuri tocmai pentru că nu au furat, şi nici nu au avut bandă de film de risipit.

Cum te cheamă pe tine?

Se spune că odată, Alexandru cel Mare (Macedon) a găsit un soldat ascunzându-se în boscheţi tremurând de frică şi l-a întrebat:

– Soldat cum te numeşti?

– Alexandru

– Ascultă aici, soldat. Ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi tactica!

Numele multora dintre noi are o anumită semnificaţie şi o anumită însemnătate. Nici nu s-a răcit bine bateria laptopului de zilele trecute când am scris ce sărbătorim de Sf. Ioachim şi Ana, că hop, îmi incep săptămâna cu articolul ăsta. Şi deja încep să mă pregătesc pentru valul de laude pe care îl va culege „După dealuri” pentru faptul că a luat două premii la Cannes. Criticii români, cu siguranţă, se vor călca în picioare să aprecieze lentoarea lui „După dealuri” ca europeană, meditativă, sofisticată, profundă, care te absoarbe, în loc de agasantă, ineficientă, obtuză, care te adoarme. Având în vedere că autorul îţi scoate ochii cu mesajul lui, nu îţi trebuie geniu ca să înţelegi ce vrea să spună.

Pana una-alta, Cristian si-a tradat numele. Si onoarea de reprezentant al Romaniei. Si realitatea, batand campii bine de tot dupa dealuri, fata de ce s-a intamplat.

Perspectiva filmului asupra ortodoxiei se limitează la o viziune tribală, realizând (destul de convingător pentru prea mulţi) un sofism care se numeşte „argumentum ad hominem”. Portretizările bidimensionale par să fie făcute cu acelaşi dogmatism cu care Mungiu desfiinţează ortodoxia pe care o critică fără să o înţeleagă, din acest punct de vedere.

Dacă Mungiu ar fi căutat „cozi de topor” în ierarhiile Bisericii Ortodoxe Române, cu siguranţă ar fi găsit nişte exemple mai demne de un asemenea zel. De ce nu s-a luat Mungiu, spre exemplu, de catolicism, unde cuvântul Papei este literă de lege, şi a ales o confesiune religioasă care se bazează pe principiul descentralizării tocmai ca factor democratic. Dacă ar fi îndrăznit să realizeze un film critic la adresa catolicismului sau chiar la adresa religiei musulmane, Mungiu nu ar fi fost premiat, ci ars pe rug.

Într-o ţară în care, după orice statistici, peste jumătate din populaţie este ortodoxă, Mungiu se aşteaptă să înfigă un steag al batjocurii naţionale, aşteptându-se a fi salutat nu pentru abilităţile sale scenaristice sau regizorale, ci pentru tupeul său de a scuipa în obrazul creştinului român, aşteptând să vadă cum întoarce şi celălalt obraz (ce mai urmează? varianta animată a piesei „Evangheliştii”?).

Dacă este o cronică a ceva, filmul lui Mungiu poate în cel mai bun caz să fie o tentativă eşuată a cronicii unei proaste înţelegeri asupra religiei, însă pervertirea şi deraierea mesajului, de la sursa de inspiraţie, pune atâtea beţe în roate semanticii filmului încât ideea oamenilor care urmează un set de reguli formale pe care nu le înţeleg ca pe o formă de supunere faţă de autoritate, nu ca pe un act conştient de credinţă liber asumată se pierde undeva pe parcurs.

Contrarecomandare

Daca vreti sa vedeti un film bun despre posesie demonica vs. nebunie, urmariti Exorcistul sau Possession. Sau dacă tot vreţi să faceţi o excursie „după dealuri”, vă recomand mai degrabă „The Hills Have Eyes” (2006, R. Alejandre Aja). E mai lipsit de pretenţii şi mai scurt. Şi are şi acela tot două premii. Mai bine, decât să vă rătăciţi printre semi-concluzii prost argumentate.

Unul dintre marile beneficii ale cronicilor de film este acela că ne economisesc ore din viaţă pierdute aiurea urmărind porcării. Voi să-mi spuneţi dacă am avut dreptate în ce am scris.