Începând de ieri, 15 octombrie, extraordinara carte a jurnalistei americane Suleika Jaouad, Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, este disponibilă în librăriile din toată țara, fiind publicată la Editura Humanitas. Vă prezentăm, în cele ce urmează, un fragment în avanpremieră.
Despre carte:
Considerat unul dintre cele mai bune volume de memorii apărute anul acesta, Între două lumi vorbește despre confruntarea cu necunoscutul și cu durerea. Când viața ta atârnă de un fir de ață, perspectiva asupra fericirii se schimbă pentru totdeauna. Când te întorci din lumea umbrelor, să fii fericit înseamnă să te bucuri de fiecare clipă. Între două lumi de Suleika Jaouad este cartea de memorii a acestei toamne la Humanitas.
Cartea Suleikăi este a treia lume între cele două – cea de dinainte și cea de după cancer, asemeni unui rit de trecere de la ceea ce nu va mai fi vreodată și șansa de-a supravietui unei boli cumplite. Ea dă voce tuturor celor care trec prin astfel de momente de chin și dă în același timp speranța că viața poate merge mai departe. Citiți aceste memorii și prindeți curajul de-a trăi din plin acum.“ — SIMONA KESSLER, International Copyright Agency
Jaouad s-a aventurat să descrie neputința de a reveni cu adevărat la viață în urma unei traume majore, zbaterea neîncetată între speranță și frică și lungul drum, la propriu și la figurat, care trebuie străbătut pentru a face pace cu boala, cu propriul corp și cu conștiința propriei mortalități.
Am găsit în Între două lumi, ca cititoare, dar mai ales ca supraviețuitoare a cancerului, privirea neînduplecată și claritatea uluitoare pe care ți le oferă boala, puse la treabă eficient, arătând în fiecare pagină ce înseamnă să fii și să te simți permanent complet vulnerabil, expus și neputincios, iar acesta nu e deloc puțin lucru.“ — IOANA ULMEANU, Coordinating Editor, Elle România
Lecția ei cea mai valoroasă este topirea diferențelor dintre oameni atunci când mărturiile lor se întâlnesc. În final, ele rămân doar experiențe umane universale care ne vorbesc despre îmbrățișarea vulnerabilității ca adevărata putere. Și poate că dacă învățăm ce să facem cu lecțiile primite de la viață vom reuși, fiecare dintre noi, să transformăm suferința în artă.” — DELIA APOSTOL-HANZELIK, redactor-șef Psychologies România
O carte pe care trebui să o citească medici, psihologi, oricine dorește să-și dezvolte empatia și înțelegerea, o carte pentru toată lumea, indiferent de pregătirea profesională.“ — CĂTĂLINA DUMITRESCU, psihoterapeut
Fragment în avanpremieră:
Totul a început cu o mâncărime. Nu mâncărimea metaforică de a călători sau vreo criză a vârstei de mijloc, ci o mâncărime la propriu, de natură fizică. O mâncărime ca o gheară înnebunitoare pe care o simți pe piele și te ține treaz toată noaptea, care a apărut în ultimul an de facultate, la început în vârful picioarelor și apoi tot mai sus, pe gambe și coapse. Am încercat să rezist și să nu mă scarpin, însă mâncărimea era stăruitoare, răspândindu‑se pe suprafața pielii ca o mie de mușcături invizibile de țânțari. Fără să‑mi dau seama ce făceam, mâna a început să‑mi rătăcească în jos pe picioare, unghiile greblând blugii în căutarea unei alinări, înainte de a scormoni pe sub tiv pentru a se afunda direct în carne. M‑am scărpinat pe când lucram cu jumătate de normă la un laborator foto din campus. M‑am scărpinat pe sub biroul uriaș de lemn de la bibliotecă. M‑am scărpinat în timp ce dansam cu prietenii pe podelele alunecoase de la bere dintr‑un bar aflat în subsolul unui hotel. M‑am scărpinat când dormeam. Nu după mult timp, o puzderie de tăieturi supurante, cruste groase și cicatrici proaspete îmi desfigurau picioarele de parcă ar fi fost lovite cu spini de trandafiri. Semnele însângerate ale unei lupte din ce în ce mai mari care se dădea înăuntrul meu.
— S‑ar putea să fie un parazit pe care l‑ai luat pe când studiai în străinătate, mi‑a spus un specialist chinez în tratamente naturiste înainte de a mă trimite afară cu niște suplimente ce miroseau pestilențial și cu niște ceaiuri amare.
O asistentă de la cabinetul medical al facultății credea că ar putea fi o eczemă și mi‑a recomandat un unguent. Un medic generalist a presupus că problema mea era legată de stres și mi‑a dat niște mostre dintr‑un medicament pentru combaterea anxietății. Însă nimeni nu părea să știe ceva sigur, așa că am încercat să nu dau prea multă importanță. Am sperat că va trece de la sine.
În fiecare dimineață, întredeschideam ușa camerei de cămin, cercetam atent holul, după care fugeam înfășurată în prosop spre baia comună, înainte să‑mi poată vedea cineva picioarele. Îmi spălam pielea cu o cârpă udă, privind cum dârele roșietice se încolăceau la vale pe scurgerea dușului. Mă ungeam cu un strat gros din tot felul de alifii făcute la farmacie cu loțiune tonică de hamamelis și mă țineam de nas în timp ce beam amestecul de ceaiuri amare. Când s‑a făcut prea cald ca să port blugi în fiecare zi, mi‑am cumpărat un set de colanți negri opaci. Mi‑am luat așternuturi închise la culoare ca să ascund urmele ruginii. Iar atunci când făceam sex, țineam lumina stinsă.
Odată cu mâncărimea a apărut și somnolența. Ațipeam câte două, apoi patru, apoi șase ore. Oricât aș fi dormit, corpul meu nu părea să se odihnească. Am început să moțăi pe când repetam cu orchestra și în timpul interviurilor de angajare, înainte de un termen‑limită și la cină, dar mă trezeam și mai secătuită de puteri.
— Niciodată în viața mea nu m‑am simțit atât de obosită, le‑am mărturisit într‑o zi prietenilor mei, în drum spre cursuri.
— Nici eu, nici eu, m‑au consolat ei.
Toată lumea era obosită. Văzuserăm mai multe răsărituri de soare în ultimul semestru decât în toată viața noastră, un amestec de multe ore petrecute la bibliotecă pentru lucrarea de diplomă și de petreceri în care ne dezlănțuiam până la ziuă. Locuiam în inima campusului Universității Princeton, la ultimul etaj al unui cămin în stil gotic cu turnulețe și garguie care rânjeau. După încă o noapte albă, prietenii mei se adunau la mine pentru un ultim pahar înainte de culcare. Camera avea ferestre mari ca de catedrală, și ne plăcea să stăm pe marginea pervazului, balansându‑ne picioarele în afara clădirii, privind petrecăreții beți turtă care mergeau împleticindu‑se în drum spre casă în timp ce primele raze de soare de culoarea chihlimbarului brăzdau curtea pavată cu dale de piatră. Momentul absolvirii se întrezărea, și noi eram hotărâți să savurăm împreună aceste ultime săptămâni înainte de a ne împrăștia cu toții, chiar dacă asta însemna să ne forțăm corpurile până la limită.
Și totuși, mi-era teamă ca oboseala mea să nu fie cu totul altceva.
Singură în pat, după ce pleca toată lumea, simțeam că sub pielea mea avea loc un festin, ceva care își croia drum prin artere, înfigându‑și colții în sănătatea mea mintală. În adâncul sufletului, mă îndoiam că exista vreun parazit. Am început să mă întreb dacă adevărata problemă nu eram cumva chiar eu.
***
Despre autoare:
Suleika Jaouad este scriitoare, jurnalistă și speaker motivațional. A studiat la Juilliard, Princeton și Bennington College. La numai douăzeci și doi de ani, a fost diagnosticată cu leucemie mieloidă acută. Despre lupta cu boala a scris o serie de articole pentru New York Times intitulată Life, Interrupted, distinsă cu Premiul Emmy. Articolele ei au mai fost publicate în The New York Times Magazine, The Atlantic, The Guardian, Vogue, Paris Review, Los Angeles Times, Glamour și pe site-ul NPR. A fost consilierul lui Barack Obama în probleme referitoare la cancer și a primit mai multe burse și distincții pentru efortul ei de a-i susține pe cei care se luptă cu această boală. Discursul ei TED a fost unul dintre cele mai populare în 2019, înregistrând aproape 5 milioane de vizualizări pe YouTube.
