Vă prezentăm fragmente în avanpremieră din volumul ”Tot înainte”, de Ioana Nicolaie. Volumul va apărea în curând la Editura Humanitas, va fi din 23 martie în librării și este disponibilă la precomenzi cu autograf pe site-urile librăriilor LibHumanitas, Cărturești, Libris.ro, Diverta, Librarie.net.
Despre carte:
Suntem în ultimul deceniu de comunism, cu strangulările și iluziile lui. Continuând saga familiei pe care cititorul o știe deja din Pelinul negru și Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ne spune în acest nou roman povestea Arseniei. Copilul trăiește sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd și a lumii patriarhale în care s-a născut, și se luptă să-și găsească un drum în viață. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie și fantastic la-nceput, cu greutățile tot mai mari pe măsură ce crește, se înfășoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o așteaptă mai departe, în viață, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraș, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?
Roman psihologic, empatic și bine dozat la nivelul emoției, desfășurat în același decor mitic și în același timp cât se poate de realist al unui orășel din Nord, Tot înainte este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieți, visuri și destine.
Fragment în avanpremieră:
După prima noapte, mă trăsese curentul și fornăiam ca un cal. Încă nu mi se pornise nasul izvor, dar asta se putea întâmpla oricând. După prima grămăjoară, am adunat-o, la trei meri depărtare, pe-a doua, și-apoi pe-a treia și, ca să nu-mi fie prea greu la sfârșit, când trebuia să le mut pe toate între rânduri, pe drumul perpendicular pe care veneau remorcile, le-am și cărat până la margine. Am lăsat lună-n urma mea.
— Ia uitați, măi băieți, că fătuca asta vă dă clasă. N-are ea mai deloc putere, dar mintea compensează.
— Păi ei îi este ușor, a zis cel cu ochelari, nu face naveta ca mine.
Când ajungeam pe seară, frântă, pe salteaua tot mai murdară, în magazia unde, dacă nu măturai singur, nimeni n-o făcea, printre alte saltele duhnind a sudoare, că să stai încovoiat toată ziua, să sapi cuiburi și să pui cartofi nu era chiar floare la ureche, nici să mănânc din pâinea păstrată de la prânz și din conserva de care făcuse rost Saveta nu-mi venea. Mă lipeam doar de spatele ei, o dureau toate, dar ce să alegi, cum să faci altfel rost de bani, mare noroc că ne primiseră. Cădeam în somn ca-ntr-un lac. Nu mai ieșeam din afund nici ca să merg la latrinele unde nu puteai intra fără să te ții de nas, nici ca să-ncep gândul în care sunt mare și tocmai mi-am cumpărat un taior ca să plec la munca mea de la dispensar, că am mâncat cartea și-am reușit să intru la liceul cel mai bun din județ, cel Sanitar. Nu rămân adică pe viață între rândurile de meri, cu șalele rupte de atâtea uscături. Și cu înțepături peste tot, până și pe față.
Astronaut, cum am visat cândva, n-o să ajung niciodată. Nici zână, cum am crezut că s-ar putea, într-un loc fără timp, dincolo de fiarele fără seamăn și de pădurea mișcătoare, căci am trecut de Scorpie și de Gheonoaie și-am coborât lin într-o curte unde stăpâna-i afară. Ce tare seamănă cu mama! Dacă mă strânge-n brațe, atunci n-o să mă mai lase niciodată din locul acela. Oare m-a strâns?
În prima noapte, de frică, m-am tot întors de pe-o parte pe alta. Saveta nu îndrăznea nici ea să ațipească, dac-o fi fost vreun nebun pe saltelele alea? Noroc că s-au mai mutat în partea noastră trei femei, moroșence care, dacă erau mari, puteau să-i priponească pe toți nărăvașii. N-a fost nevoie, oamenii de-acolo erau frânți imediat ce se lăsa seara. Unul doar cânta la muzicuță, însă n-a rămas mult, a renunțat după prima săptămână. Nu-l plăteau bine, se ducea mai departe, spre Reghin, acolo o găsi poate altceva.
Noi două însă n-am plecat decât sâmbătă, după două săptămâni, când părul ni se încleiase de la nespălare, iar pe palme aveam coajă neagră. Degeaba-și dăduse Saveta cu un pic de rimel, degeaba își lungise colțul ochiului cu dermatograf, că se vedea că venim de la muncă. De data asta, Tiberiu n-avea cum să ne iasă în cale. Și la gândul ăsta am mai rămas un pic, tocmai mi-am adus aminte de ora de sport, ce păcat că n-o făceam împreună. Pe noi ne grupaseră cu fetele din altă clasă, acum eram a treia la înălțime, și făceam cu o tovarășă, nu cu un tovarăș, ca băieții care fugeau toată ziua după minge, pe terenul celălalt.
— Hai să vedem, spusese pontatorul dimineață, care-ați muncit mai cu tragere de inimă? Să nu credeți că nu v-am urmărit, v-am văzut fiecare mișcare. Și ne-a luat pe rând, orfanul să știe că, fără un pic de zbatere, nu face mare lucru. Dacă te doare un pic mâna, că te-ai înțepat într-o creangă, nu înseamnă că-ți plângi de milă. Înduri. Mergi mai departe. Munca e brățară de aur. Fără muncă, n-ai niciun fel de podoabă, să ne intre bine-n scăfârlie.
— Luați aminte la copila asta, nu dădeam nici o ceapă degerată pe ea, dar a cărat mai multe crengi decât voi amândoi. De-aia, banii n-o să se-mpartă egal. La ea merg două sute cincizeci. La voi doar câte două sute. Și-acum, că ți i-ai câștigat, ia spune-mi adevărul? Câți ani ziceai că ai?
Mă fac sfeclă, știu cât de rea e minciuna, dar fără ea nu m-ar fi primit în veci inginerul.
— Unsprezece ani și mai mult de jumătate, șoptesc. Adică doisprezece.
— Bănuiam eu, a zis bărbatul. Că fiică-mea e de-o seamă cu tine. Ține plata.
Am luat bancnotele ca și cum ar fi fost pline de cioburi. Le-am împăturit, cu bucurie, abia când m-am depărtat de sutele de rânduri pe care le curățasem pe fața acelui deal, sub un soare de aprilie care ne-a purtat de grijă, că n-a plouat nici o zi, nu ne-a murat, nu ne-au năpădit boleșnițele. Și-acum, dacă nu m-aș fi simțit atât de năclăită, aș fi fost mândră de pielea mea bronzată. Ce dacă era numai aprilie? Nu puteam să ne-ntoarcem și noi de undeva de departe, tocmai de pe țărmul mării, unde nici eu nici Saveta n-am ajuns vreodată? Aveam bani de pantofi și de-o cămașă mai bună de uniformă. Fusese o vacanță grozavă.
***
Despre autoare:
IOANA NICOLAIE s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de către Uniunea Scriitorilor „Cartea Anului“ 2013), antologia Lomografii, patru romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru, Cartea Reghinei) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii și Ferbonia). A fost nominalizată la premii naţionale și internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumele ei au fost traduse în bulgară, sârbă, suedeză și germană. A fost inclusă în 26 de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.
