Vă prezentăm un fragment din volumul „Mesagerul secret al lui Churchill”, de Alan Hlad. Cartea a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea semnată de Rodica Ștefan.
Despre carte:
Mesagerul secret al lui Churchill este un roman inspirat de curajul femeilor din Direcția de Operațiuni Speciale (SOE), așa-numita „armată secretă a lui Churchill“, precum și de un raid aerian din cel de-Al Doilea Război Mondial, cunoscut sub numele de Operațiunea Jericho, asupra căruia stăruie misterul până astăzi.
În buncărul Trezoreriei din inima Londrei, figura lui Churchill insuflă respect și, mai cu seamă, încredere, iar în Camera 60, o mână de telefoniste și dactilografe speră ca devotamentul lor să contribuie la victoria Marii Britanii. Printre ele, Rose, care și-a pierdut în război întreaga familie, își găsește tot mai des refugiul în muncă. Solicitată să traducă la o întrevedere dintre De Gaulle și Churchill, nu își imaginează că această discuție va avea un impact hotărâtor asupra vieții ei. Trimisă în Franța, ce-i este familiară din copilărie, îl va întâlni pe tânărul Lazare Aron, alături de care va ajuta Rezistența Franceză și va lupta pentru eliberarea Parisului ocupat de naziști.
Fragment în avanpremieră:
Westerham, Anglia – 16 august 1945
Îmbrăcată într-o rochie bleumarin împrumutată de la Lucy, Rose a ieșit din clădire și a așteptat pe trotuar. Fierbea de nerăbdare. S-a uitat la ceas, apoi a scos telegrama din poșetă.
Rose Teasdale este solicitată prin prezenta să participe la o ceremonie privată pentru recunoașterea meritelor sale. La 2:00 p.m., pe data de 16 august 1945, un șofer va veni pentru a vă transporta la recepție.
Fără adresă și fără un nume, a remarcat Rose. Trebuie să fie ceremonia discretă în onoarea rețelei Magicianul, de care a pomenit căpitanul Carter când am ajuns la aeroportul RAF Tempsford.
Tocmai când punea scrisoarea în poșetă, o limuzină a tras lângă bordură și a oprit.
Șoferul, îmbrăcat într-un costum gri în dungi, a ieșit din mașină.
— Domnișoara Teasdale?
— Da.
— Bună ziua, a zis el, ducând mâna la șapcă. Numele meu este Archibald și sunt șoferul dumneavoastră.
A ajutat-o să urce pe scaunul din spate, și apoi s-a așezat la volan.
— Unde mergem? a întrebat Rose.
— La Westerham, a zis șoferul, apăsând pedala de accelerație și a demarat.
— În Kent?
El a dat din cap.
— Ajungem într-o oră.
Pregătindu-se pentru un drum lung prin Anglia, Rose a coborât geamul de lângă ea și s-a așezat confortabil în scaun. Curentul de aer cald îi răvășea părul. Cine o să vină? Căpitanul Carter? Șefii SOE? În scurt timp, gândurile ei s-au întors la vizita pe care o făcuse de curând la Edinburgh.
Simțise o imensă mulțumire și mândrie că i-a dus lui Mabel scrisoarea de la Muriel. Ar fi atât de mândră de fetița ei dulce și frumoasă, își spusese ea în timp ce stăteau împreună în grădină. Dacă avea să fie atât de norocoasă încât să aibă cândva o fetiță, Rose își dorea să fie exact ca Mabel. Dar Lazare al ei murise, iar ea nu-și nici nu se gândea să-și ducă viață fără el. Încă nu. Niciodată, poate. Se despărțise de familia lui Muriel cu promisiunea că avea să revină repede. Să transmită mesajul lui Muriel fusese doar jumătate din promisiunile făcute agenților SOE căzuți la datorie. Când mă întorc acasă la Lucy, o să iau legătura cu Harriet, soția lui Felix.
După o oră, șoferul a virat pe o alee până în fața porții unui conac de cărămidă impunător. Casa, pe jumătate ascunsă de vegetația crescută în voie pe povârnișul din spate, se afla pe o proprietate întinsă.
— Cum se numește? a întrebat ea.
— Chartwell.
Chartwell? Unde am mai auzit numele ăsta?
Șoferul a coborât din mașină și i-a deschis portiera.
— Eu aștept aici până terminați și vă duc acasă.
Rose a dat din cap. Când s-a apropiat de intrare, un bărbat înalt cu părul rar, care părea a fi majordom după cravata neagră și jacheta cu poale lungi, a apărut în cadrul ușii.
— Bine ați venit la Chartwell, domnișoară Teasdale.
— Mulțumesc.
— Urmați-mă, vă rog, a zis el ieșind din casă și a pornit pe o potecă pietruită. Este o zi minunată. Veți sta afară.
Rose l-a urmat înconjurând casa până când au ajuns la intrarea într-o grădină.
Bărbatul s-a oprit și i-a făcut semn să meargă mai departe.
— O zi bună, domnișoară Teasdale, a zis el și s-a întors spre casă.
Rose și-a plimbat ochii peste terenul vălurit. Douăzeci de hectare? Patruzeci? Câteva heleșteie erau acoperite de vegetație, ca și cum proprietarul încercase să camufleze domeniul împotriva raidurilor germane. A luat-o pe o alee îngustă, mărginită de tufe de trandafiri și boschete crescute în neorânduială. „Din pricina războiului, până și locuri minunate ca acesta au avut de suferit în timpul războiului din lipsă de îngrijire“, și-a zis ea, pășind peste lăstarii care se întindeau peste tot.
În mijlocul grădinii era o masă mică. Așezat în scaun, se vedea un bărbat care purta un fel de salopetă albastră și o pălărie de fetru. Un grădinar? Unde este căpitanul Carter? Un miros inconfundabil de trabuc aprins i-a ajuns la nări, trezindu-i imagini din camerele de război din buncăr. Pulsul i-a crescut nebunește.
— Bună ziua, domnișoară Teasdale, a zis o voce puternică.
Rose a încremenit.
— Domnule prim-ministru?
Winston Churchill s-a ridicat din scaun și i-a strâns mâna de bun-venit.
— Nu mai sunt prim-ministru.
Lui Rose i-au venit brusc în minte rezultatele șocante ale alegerilor desfășurate cu o lună în urmă: Partidul Laburist câștigase o victorie zdrobitoare și îl numise prim-ministru pe Clement Attlee. S-a înroșit la față.
— Îmi pare foarte rău, domnule.
— N-ai de ce, a zis el.
— Mă așteptam să întâlnesc… a început Rose și a înghițit în sec, încercând să-și ascundă confuzia.
— Pe altcineva?
— Da, domnule.
Pe chipul lui Churchill a apărut un zâmbet. A făcut un gest spre masă, pe care se aflau un ceainic, niște brioșe, mici sendvișuri asortate și o sticlă de șampanie Pol Roger.
— Vrei să-mi ții companie?
— Cu plăcere, domnule.
— Ce preferi, ceai sau șampanie? a întrebat el.
Rose s-a așezat, cu poșeta lipită strâns de corp. Chiar mi-ar prinde bine o băutură.
— Șampanie.
Churchill a umplut două pahare și i-a întins unul.
Rose a apucat strâns piciorul paharului, încercând să nu-i tremure mâna.
— Pentru victorie, a zis el, ciocnind.
Rose și-a înmuiat buzele, simțind gustul sec, de grepfrut, al șampaniei.
— Cum ți se pare? a întrebat el.
— Excelentă, domnule.
Mintea a început să-i lucreze, în căutare de subiecte. A aruncat o privire asupra proprietății, care oferea o priveliște largă spre Weald of Kent[1].
— Aveți o casă frumoasă.
— Mulțumesc, a zis el. Întreținerea ei a avut de suferit din cauza războiului. Va fi nevoie de trudă și sudoare[2] ca să readucem Chartwell la splendoarea de dinainte.
Rose a încuviințat din cap.
Churchill a împins spre ea o tavă cu tratații. Simțindu-se obligată să mănânce, Rose a ales o brioșă și a început să ciugulească din ea.
Churchill a luat o gură de șampanie.
— Presupun că te întrebi de ce te-am chemat.
— Într-adevăr, domnule.
Churchill s-a uitat în ochii ei.
— În numele Imperiului Britanic, al Republicii Franceze, al Serviciului de Operațiuni Speciale și al Forțelor Aliate, îți transmit imensa noastră gratitudine pentru serviciul tău curajos. Fără a ține seamă de toată teroarea, furia și forța inamicului, le-ai îndurat și învins pe toate.
Imaginile torturilor i s-au revărsat în minte. A început să respire sacadat.
— Ai dat dovadă de tărie și de eroism, a zis Churchill. În pofida prețului plătit și a calvarului îndurat în misiune, ți-ai dus îndatoririle la bun sfârșit, în mod admirabil și cu cele mai înalte convingeri morale.
— Vă mulțumesc, domnule.
Churchill a făcut o pauză, împreunându-și mâinile.
— Te rog să primești condoleanțele mele cele mai sincere pentru pierderea atât de dureroasă a Magicianului și a lui Sporran.
Felix și Muriel. A încuviințat din cap abia stăpânindu-și lacrimile.
— După cum poate îți dai seama deja, conducerea Serviciilor Britanice și a SOE trece prin schimbări rapide. Rapoartele despre misiunile secrete și oamenii curajoși care le-au îndeplinit sunt clasificate după gradul lor de confidențialitate.
Churchill a luat trabucul de pe scrumieră și a tras un fum, apoi a continuat:
— Îmi pare rău că documentele despre eroismul vostru sunt clasificate la cel mai înalt nivel, ca strict secrete.
Rose a luat o înghițitură de șampanie, încercând să se liniștească.
— Cât timp, domnule?
— Identitatea Libelulei și a Magicianului vor rămâne secrete o sută de ani, sau cine știe cât.
Rose s-a crispat ușor.
Churchill s-a aplecat în față, cu o privire concentrată.
— Declanșarea și adevăratul scop al Operațiunii Jericho vor rămâne secrete; însă faptele dumitale de curaj vor rămâne aprinse mereu în inimile britanicilor.
— Aș vrea ca lucrurile să stea altfel, a zis Rose. Nu pentru mine, ci pentru colegii mei din SOE care și-au sacrificat viața.
— Și eu aș vrea, a zis Churchill, cu sinceritate în glas.
— Pot să vă pun o întrebare?
— Desigur.
— De ce ați dorit să vă întâlniți cu mine?
— Ai suferit enorm, domnișoară Teasdale, și eu îți rămân veșnic îndatorat pentru serviciile aduse, a zis Churchill și a sorbit din pahar. Pe deasupra, eu sunt cel căruia trebuie să-i mulțumești, sau pe care să-l învinovățești, pentru recrutarea dumitale în SOE.
Rose și-a îndreptat spatele.
— Am intrat în SOE de bunăvoie. Hitler amenința supraviețuirea țării noastre, iar eu am ales să lupt.
— Părinții și fratele dumitale ar fi fost tare mândri, a zis Churchill.
Și-a amintit de ei. S-a simțit deplin recunoscătoare.
El a scuturat scrumul din trabuc.
— Pot să-ți spun și eu o întrebare?
— Firește.
— Chiar ai mers cu bicicleta trei sute de kilometri prin Franța ocupată de nemți ca să faci rost de o stație radio?
— Da. Dar acela a fost doar drumul până la Montluçon. Dacă pun la socoteală și drumul de întoarcere, au fost aproape șase sute.
Churchill a zâmbit.
— Bravo, domnișoară Teasdale.
Rose a zâmbit și a mai ciugulit din brioșă. El a terminat de băut.
— Îți plac peștișorii aurii?
— Domnule? a întrebat Rose surprinsă.
— Peștișorii aurii, a repetat el.
— Desigur.
— Vino după mine, a zis Churchill, luându-și bastonul. A condus-o spre un mic heleșteu care nu era năpădit de tufișuri, spre deosebire de celelalte. De sub o bancă de lemn a scos o cutie de metal și i-a dat-o lui Rose.
Ea s-a uitat înăuntru și a văzut o lingură veche și un fel de larve zbătându-se. A făcut ochii mari.
— Viermișori aristocratici din Yorkshire, a zis Churchill.
— O, a zis Rose, încercând să-și ascundă dezgustul față de râmele care se zvârcoleau.
— Aceștia sunt iubiții mei, a zis Churchill, bătând cu bastonul pe lespezile de pe potecă și a întins mâna. Îi vezi?
Rose s-a uitat spre heleșteu. Apa făcea vălurele.
— Mă aud.
Churchill a ciocănit din nou cu bastonul. La suprafață au apărut mai multe văduvițe gălbui cu dungi portocalii și aurii. Câțiva pești aveau mai mult de treizeci de centimetri.
— Sunt superbi.
— Înainte de război erau mult mai mulți. Au fost decimați de vidre, și acum vreau să repopulez heleșteul.
— Sunt foarte frumoși, a zis ea, pășind cu grijă pe marginea apei.
Churchill a făcut semn spre cutie.
Rose a aruncat în apă larvele de râme cu lingura. Cu gurile deschise, peștii au ieșit din apă și le-au înghițit. Rose zâmbea.
— Este foarte liniștitor să hrănești peștii, a adăugat Churchill. Aici meditez asupra trecutului și contemplu viitorul.
Simțindu-se onorată că a fost invitată să vadă heleșteul lui secret, Rose a aruncat încă o lingură de râme.
Peștii le-au înghițit cu voracitate.
Churchill a zâmbit larg.
S-au așezat pe bancă și, aproape o oră întreagă, au hrănit cu rândul peștii. Nu au discutat despre război, nici nu au vorbit despre ce poate aduce viitorul. Când timpul pentru întrevedere a luat sfârșit, Churchill a condus-o până la limuzină, unde și-au luat la revedere.
În timp ce șoferul demara, Rose s-a uitat pe fereastra din spate și l-a urmărit cu privirea pe Churchill până a dispărut din vedere. A cuprins-o un amestec de recunoștință și melancolie. Nu ne vom mai întâlni niciodată.
[1]. Regiune din sud-estul Angliei.
[2]. Aluzie la celebra frază rostită de Winston Churchill în discursul ținut în fața Camerei Comunelor pe 13 mai 1940, după numirea lui ca prim-ministru: „Nu pot să vă ofer decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare.“
***
Despre autoare:
Alan Hlad s-a născut în 1966 în West Virginia. A studiat economia la Bowling Green State University, dar în timpul colegiului a frecventat și cursuri de literatură și scriere creativă, urmând astfel o mai veche pasiune din copilărie și adolescență. A avut o carieră de succes în domeniul asigurărilor, avansând în diferite corporații, fără să abandoneze visul de a deveni scriitor. După ce a hotărât să demisioneze și să-și înființeze propria firmă, a putut să acorde din ce în ce mai mult timp scrisului. În încercarea de a se perfecționa, s-a alăturat unor cercuri literare, cum ar fi Akron Writers’Group, iar mai târziu, Historical Novel Society și Literary Cleveland. În 2019 și-a publicat primul roman, Lungul zbor spre casă (The Long Flight Home; Humanitas Fiction, 2020), devenit rapid bestseller USA Today, în 2021 Mesagerul secret al lui Churchill (Churchill’s Secret Messenger; Humanitas Fiction, 2022), iar în 2022, A Light Beyond the Trenches. Cel de-al patrulea roman al său, The Book Spy, urmează să apară în 2023. Cărțile lui Alan Hlad sunt publicate în peste zece limbi. Scriitorul trăiește în Ohio, împreună cu soția, copiii și animalele lor.
