Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Născut într-un ceas bun. Memorii (1935-1975)”, de David Lodge, ce va apărea în curând în cadrul Colecției Biblioteca Polirom. Seria de autor „David Lodge”, în traducerea lui Radu Pavel Gheo. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
„Ceea ce îţi rămîne în minte din acest prim volum de memorii este autoportretul unui om extrem de bun şi nejustificat de modest; un distins cărturar şi unul dintre cei mai valoroşi romancieri contemporani.” (The Spectator)
„Lodge îşi descrie primii patruzeci de ani din viaţă, începînd cu naşterea sa la puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, cuprinzînd perioada studiilor gimnaziale şi universitare, serviciul în armată şi cariera universitară şi scriitoricească şi încheind cu publicarea încununată de succes a romanului pe care mulţi îl consideră capodopera sa, remarcabilul Schimb de dame.” (The Express)
Fragment în avanpremieră:
La fel ca majoritatea cuplurilor tinere la naşterea primului copil, nu eram cu adevărat pregătiţi pentru felul în care acesta urma să ne dea peste cap ritmul de viaţă, mai ales somnul. Nu era chiar floare la ureche să te trezeşti în toiul unei nopţi de iarnă, într-o casă fără încălzire centrală, ca s-o hrăneşti pe Julia. La început m-am simţit obligat să-i ţin companie lui Mary cît îi dădea fetiţei să sugă, timp în care mă uitam invidios la sînii măriţi şi voluptuoşi pe care îi frămîntau degeţelele ei. Apoi m-am obişnuit să mă prefac că dorm, dar atunci cînd, pe lîngă alăptatul la sîn, Mary a început să folosească şi o sticlă cu biberon, am învăţat să o ajut cu partea asta. Apartamentul nu era locul ideal pentru a creşte un copil. Chiuveta mică din bucătărie, mascată într-un dulap, era singurul loc unde puteam spăla lucruri, şi nu le puteam usca decît pe o sfoară de rufe cu scripete instalată afară, în faţa ferestrei de la bucătărie, aşa că ne-am permis o extravaganţă şi ne-am abonat la o spălătorie eficientă, care venea să ne ia hainele şi le aducea înapoi la fiecare cîteva zile, iar scutecele murdare le ţineam într-un vas umplut cu un lichid dezinfectant numit Milton. Asociaţia absurdă cu marele poet mi-a imprimat pentru totdeauna în memorie numele acelui produs. La vremea potrivită, pe coridorul apartamentului a apărut şi căruciorul, pe care Cyril Connolly îl numea, cu o sintagmă faimoasă, „duşmanul artei“ şi ieşeam cu el în parcul Battersea, ca să-i oferim Juliei porţia de aer curat pe care înţelepciunea populară o prescria pentru sănătate. (Prietenii noştri americani obişnuiau să spună că poţi să recunoşti întotdeauna bebeluşii britanici după obrajii lor rumeni şi nasurile pline de muci, urmare a faptului că stăteau prea mult afară.) Îi eram profund recunoscători proprietăresei pentru că acceptase căruciorul şi pe ocupanta lui, dar adevărul e că atît ea, cît şi bătrîna ei mamă erau fermecate de bebeluş, care adusese ceva nou şi captivant în vieţile lor. Probabil că cele două doamne se temeau ca nu cumva să mai facem un copil în perioada imediat următoare, fiindcă mama, o doamnă foarte în vîrstă, care nu ieşea niciodată din casă, a profitat de faptul că Mary a adus-o într-o zi pe Julia la ea şi i-a dat nişte sfaturi legate de controlul naşterilor. „Retrage-te şi tu, draga mea“, i-a spus ea coborînd cu discreţie vocea. „Retrage-te la momentul potrivit.“ Înainte să ne reluăm relaţiile sexuale, am mai mers o dată la Comitetul Catolic de Consiliere Maritală, unde ne-a fost explicată o metodă nouă şi mai eficientă de a identifica perioada lipsită de riscuri a ciclului lunar feminin. Metoda consta în urmărirea variaţiilor de temperatură ale corpului şi eficienţa ei era maximă dacă se folosea un termometru rectal.
Peste cîţiva ani am descris în cheie comică neajunsurile acestei metode în romanul meu Muzeul Britanic s–a dărîmat !, dar adevărul e că a funcţionat – aproape un an întreg.
Iarna a lăsat locul primăverii, primăvara verii, iar eu tot nu aveam nici o perspectivă de angajare la vreo universitate. În anul acela universitar m-am înscris la concursurile pentru postul de asistent de la Keele şi Hull, dar n-am fost selectat în faza a doua la nici unul din ele şi am fost chemat la un interviu doar o dată, la Birmingham. Acolo era vorba de o bursă de studii de trei ani la Facultatea de Arte, ce le oferea tinerilor cercetători şansa de a-şi desfăşura propriile studii, timp în care li se cerea doar să predea cîteva ore în cadrul departamentului corespunzător specialităţii lor. Îmi făceam speranţe în privinţa acestui post, fiindcă şeful Departamentului de Engleză de la Birmingham era T.J.B. Spencer, care fusese profesor la UCL în timpul cît studiasem şi eu acolo şi poate îşi mai amintea că îmi dăduse calificativul maxim pentru o lucrare semestrială de la Istoria Criticii Literare. Tot el fusese şi îndrumătorul lui Mary în anul al treilea de facultate, dar era puţin probabil să ştie că noi doi ne căsătoriserăm. Facultatea de Arte de la University of Birmingham trebuia să se mute în campusul Edgbaston pînă la sfîrşitul anului, însă deocamdată se afla în continuare în centrul oraşului, într-o clădire veche şi deteriorată, înăuntru căreia se simţea un miros vag de gaz şi canalizare.
Comisia de selecţie era formată doar din Spencer şi decanul facultăţii, iar interviul a fost unul relaxat – prea relaxat, mi-am zis eu, ceea ce nu e un semn bun, aşa că n-am fost surprins cînd bursa i-a fost oferită altcuiva. După interviu, în timp ce ieşeam din clădire, Spencer mi-a spus în particular cîteva vorbe de compătimire, care mi-au dovedit că îşi amintea de mine de la UCL, aşa că am profitat de ocazie ca să-i spun că soţia mea era fosta lui studentă, Mary Jacob.
În mai s-a scos la concurs un post de asistent la Departamentul de Engleză de la Birmingham, iar speranţele mele au reînviat. Însă după ce mi-au confirmat că au primit dosarul de înscriere, cei de acolo nu mi-au mai dat nici un semn, aşa că mă resemnasem cu gîndul unui nou refuz – într-un fel, cel mai dezamăgitor dintre toate. Ştiam că, probabil, voi mai putea sta încă un an la Centrul pentru Studenţi Străini, numai că pe postul ăsta nu aveam nici un viitor decît dacă acceptam să-mi continui cariera în cadrul British Council, iar eu nu voiam asta. Mă gîndeam serios să-mi caut o slujbă la un colegiu tehnic, deşi Park m-a sfătuit să nu fac aşa ceva „pînă nu epuizez toate celelalte posibilităţi“. Ca de obicei, retorica lui hiperbolică mi-a redat buna dispoziţie. „Pur şi simplu nu pot să cred că o universitate cu judecată sănătoasă şi putere de discernămînt nu sare să pună mîna pe tine imediat“, îmi scria el. „Probabil că toate sînt năpădite de rude, pile, incesturi şi şefi de departamente cu minţile duse, strînşi cu uşa de foşti absolvenţi plini de bani.“ Am încercat în toate felurile posibile să le amintesc profesorilor universitari pe care îi cunoşteam cît de cît de existenţa mea, trimiţîndu-le copii ale articolelor publicate, decupate din disertaţia de masterat. Într-o zi am auzit la postul de radio BBC o prelegere a lui George Kane, care fusese îndrumătorul lui Mary în anul al doilea de facultate şi se arătase interesat de traiul nostru de tineri căsătoriţi de după absolvire, iar într-un rînd chiar ne invitase la un ceai la el acasă, împreună cu soţia lui. Acum ocupa o catedră la Royal Holloway College, iar cînd i-am auzit prelegerea la radio, mi-a venit ideea să-i trimit copia unui articol despre Edmund Randolph, unul dintre puţinii romancieri catolici din epoca victoriană ce merita să fie salvat de la uitare, articol pe care îl publicasem recent în Aylesford Review, o revistă literară micuţă, editată de nonconformistul călugăr carmelit Brocard Sewell. Kane mi-a mulţumit pentru articol, scriindu-mi că îi stîrnise pofta să citească romanul lui Randolph Mostly Fools, apoi a continuat astfel : „Mă bucur că îţi merge bine cu slujba de la British Council, însă regret teribil că n-ai obţinut încă postul universitar pe care ţi-l doreşti. Ar fi trebuit să fii chemat la un interviu. Ce crezi că se întîmplă ? Să nu-ţi fi scris JRS [James Sutherland] o scrisoare de recomandare suficient de convingătoare ? Trebuie să ţin minte să-i bat obrazul pentru că încă nu ţi-a găsit un loc“. După aceea, tot el mi-a dat un sfat excelent, şi anume, în cîteva cuvinte, să nu-mi mai pierd vremea cu scriitorii catolici minori, ci să-mi elaborez un „proiect de anvergură“ pentru un doctorat sau pentru o carte şi să arăt astfel că sînt capabil să predau autorii canonici ai literaturii engleze.
Despre autor:
David Lodge (n. 1935) a studiat limba şi literatura engleză la University College London, iar după absolvire a obţinut un master şi un doctorat în teoria literaturii. Între 1950 şi 1987 a predat la University of Birmingham, apoi s-a dedicat în întregime carierei literare.
Reputat romancier, dramaturg şi scenarist, David Lodge se numără astăzi printre clasicii în viaţă ai literaturii britanice. La acest statut a contribuit în mare măsură succesul trilogiei campusului universitar, alcătuită din romanele Schimb de dame (1975, distins cu Hawthornden Prize; Polirom, 2001, 2003, 2015), Ce mică-i lumea! (1984; Polirom, 2002, 2003, 2011) şi Meserie! (1988; Polirom, 2002, 2003, 2012), ultimele două fiind nominalizate la Booker Prize. La Editura Polirom au mai apărut romanele Terapia (1995; Polirom, 2002, 2003, 2012), Gînduri ascunse (2001; Polirom, 2003, 2004, 2013), Muzeul Britanic s-a dărîmat! (1965; Polirom, 2003, 2013), Veşti din Paradis (1991; Polirom, 2003, 2013), Răcane, nu ţi-e bine! (1962; Polirom, 2004, 2013), Cît să-ntindem coarda? (1980; Polirom, 2004, 2011), Afară din adăpost (1970; Polirom, 2005, 2011), Autorul, la rampă! (2004; Polirom, 2006, 2011), Crudul adevăr (1999; Polirom, 2006), Mort de surd (2008; Polirom, 2009) şi Bărbatul făcut din bucăţi (2011; Polirom, 2011).
