Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Cum să prinzi un spion rus. Povestea adevărată a unui civil american devenit agent dublu”, de Naveed Jamali, Ellis Henican, apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Hexagon, în traducerea lui Bogdan Coșa. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Era un tînăr obişnuit, fără niciun fel de pregătire în contraspionaj. Tot ce ştia despre misiunile sub acoperire aflase din Miami Vice şi din filme ca Ronin, Spioni de elită şi orice avea Bond sau Bourne în titlu. Şi totuşi, sperînd să cîştige ceva experienţă ca să devină ofiţer al serviciilor de informaţii din cadrul marinei militare, i-a convins atît pe ruşi, cît şi pe cei de la FBI că pot avea încredere în el. Dînd dovadă cînd de inteligenţă, cînd de naivitate, a reuşit să prindă în plasă un ofiţer din serviciile secrete militare ruseşti care recruta spioni pe teritoriul american. Cum să prinzi un spion rus este o poveste captivantă şi plină de umor despre ceea ce înseamnă spionajul în lumea reală.
Fragment în avanpremieră:
Îmi închipuiam că sunt implicat în cine ştie ce eveniment major la nivel mondial şi mă gândeam cum s‑o scot la capăt. Citeam despre mari lideri şi marile lor decizii. Devoram cărţile care dezvăluiau dedesubturile, aspectele lăsate de obicei pe dinafară în manualele de istorie. Voiam să ştiu cum au reacţionat aceşti lideri când s‑au văzut puşi în situaţii inimaginabile în care au fost nevoiţi să ia decizii imposibil de luat. Au făcut ceea ce trebuia? Au influenţat istoria alegerile făcute de ei? A clipit preşedintele Kennedy în timpul crizei rachetelor din Cuba? Nu. Ar fi căzut Zidul Berlinului dacă nu era Ronald Reagan? Nu. Generalul Westmoreland a fost un strateg strălucit sau a dat‑o în bară rău de tot în Războiul din Vietnam? Şi una, şi alta. Am descâlcit toate enigmele astea. Am evaluat atât reuşitele, cât şi ratările presupuşilor mari oameni ai istoriei. Şi, când nu‑mi stătea capul la armata adevărată, asta se‑ntâmpla pentru că eram obsedat de ficţiunile militare. Aşa, în gând, am simulat tot felul de nebunii. În ce film m‑aş vedea jucând, în Salvaţi soldatul Ryan sau în Războiul celor 13 zile? Aveam o minte tactică sau mai degrabă una strategică? Eram tipul care spărgea uşi cu piciorul şi împuşca oameni sau tipul din umbră, care punea piesele de puzzle cap la cap? Ambele poziţii sunt decisive. Eram totuşi destul de sigur că talentele mele aveau legătură mai degrabă cu raţiunea.
Mă uitam la filme şi citeam cărţi din astea încă din copilărie, când obişnuiam să‑mi închipui că sunt prezent în toate scenele cu avioanele mele G.I. Joe Skystriker, îmbrăcat în geaca mea gri care semăna cu cele de pilot şi pe care lipeam însemnele escadrilei Jolly Rogers. Copil fiind, asta se‑ntâmpla după ce‑mi terminam temele – şi nu mă opream până nu mă culcam. Acum, când eram om în toată firea şi aveam prieteni care purtau geci adevărate de pilot, ştiam că exista un lucru care nu se schimbase: la fel ca în copilărie, alesesem să las celorlalţi aventurile adevărate.
Nu şi de‑acum înainte.
Aveam un plan, iar planul meu suna cam aşa: fiind expert în domeniu, aveam să mă folosesc de tehnologie ca să aflu tot felul de chestii. Dacă era ceva la care să mă pricep cu adevărat, asta era să găsesc informaţii. Speram că abilităţile mele tehnice aveau să mă teleporteze acolo unde fusesem dintotdeauna sortit să fiu.
Încă eram în epoca motoarelor de căutare rudimentare – WebCrawler, Dogpile şi Ask Jeeves – şi a forumurilor. Internetul creştea puţin câte puţin, dându‑ne ocazia de a intra în legătură cu oameni pe care probabil altfel nu i‑am fi cunoscut niciodată. Un tip peste care dădusem pe un chat IRC mi‑a sugerat military.com, unde cică puteam să aflu tot felul de ponturi în legătură cu intrarea în serviciile de informaţii ale marinei militare – şi asta rapid.
Iar rapid era cuvântul‑cheie, fiindcă răbdarea nu era punctul meu forte. Nu mă interesa un proces care avea să dureze 20 de ani. Nu voiam să fiu trimis în larg pe vreo navă. Hai odată, îmi ziceam. Aproape o treime din viaţa mea s‑a dus deja. Timpul trece. Cât să mai aştept?
Oamenii care postau pe military.com – ofiţeri activi sau în rezervă şi alţi militari – ştiau o grămadă de lucruri şi, îndată ce s‑au convins că vorbeam serios, au devenit cât se poate de prietenoşi şi de dornici să mă pună în temă. Iar eu nu eram deloc timid când venea vorba de întrebări. Le‑am zis că voiam să fiu ofiţer în serviciul de informaţii al marinei militare. Le‑am zis că am pregătire tehnologică şi că voiam să aflu o metodă prin care aş fi putut s‑ajung acolo rapid.
Despre autori:
Naveed Jamali a lucrat peste un deceniu în domeniul managementului tehnologiei informaţiei. După ce a fost agent dublu civil, a devenit ofiţer în rezervă în cadrul marinei militare americane. Ţine frecvent prelegeri despre securitate şi contrainformaţii.
Ellis Henican este un popular comentator radio şi TV, editorialist şi coautor a cinci bestselleruri, dintre care menţionăm: Home Team (2010), In the Blink of an Eye (2011), Damn Few (2013) şi The Party’s Over (2014).
