Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Imperiul fără de sfârșit”, de Yi In-hwa, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea din coreeană a Dianei Yuksel. Cartea este recomandată de filme-cărți.ro.
Despre carte:
Comparat cu „Numele trandafirului“, romanul istoric multipremiat „Imperiul fără de sfârșit“ a fost vândut într-un milion de exemplare numai în Coreea de Sud și a fost ecranizat de Park Jong-won în 1995.
Romanul relatează, într-un tempo dramatic, evenimentele din cursul unei zile și al unei nopți de iarnă din anul 1800, la curtea regelui Jeongjo. Cărturarul Yi In-mong, custode al Bibliotecii Regale, este chemat să investigheze moartea subită a lui Jang Jong-o. A fost o crimă, sau o întâmplare nefericită? Pe măsură ce acesta deslușește sensul intrigilor, se conturează idealurile cărturarilor confucianiști, pentru care cunoașterea, adevărul și caracterul moral sunt mai presus chiar decât iubirea.
Yi In-mong, custode al Bibliotecii Regale aflate în Palatul Changdeok din Seul, este chemat să lămurească moartea funcționarului Jang Jong-o, căruia regele Jeongjo îi încredințase o misiune secretă. Lucrând neobosit să îndeplinească ordinul monarhului, acesta își dăduse ultima suflare în toiul nopții, în încăperea în care studia manuscrisele regale. Moartea sa, care la prima vedere nu ridică suspiciuni, declanșează o avalanșă de întâmplări ce scot la iveală uneltiri, lupte pentru putere, alianțe neașteptate și trădări, deloc neobișnuite în regatul Joseon în prag de secol XIX.
Fragment:
Yi In-mong era singur în întuneric.
Era singur de foarte multă vreme. De o veșnicie. Nu de un an, doi, ci de mult mai mulți ani. O sută de ani, două sute, poate chiar mai mult. Amețit, ca un șaman al cărui spirit se desprinde de trup în timpul unui ritual, își aminti de visul de adineauri. De îndată își simți trupul cuprins de un fior de gheață, iar capul, de un vârtej ce părea să-l ridice spre tavan.
O visase pe soția lui, de care fusese obligat să se despartă.
Ce să însemne oare?
Pe măsură ce își amintea visul, totul în încăpere i se părea străin. Așternutul, cărțile, rafturile, biroul, până și el părea un necunoscut. Își frământă fața în palme și oftă:
Sang-a…
Parcă era scufundat în apă.
De cum îi rosti numele, ochii i se umplură de lacrimi. Sang-a era fosta lui soție. O alungase din casă, silit de o soartă căreia nu i se putuse împotrivi. Ar fi vrut să poată scăpa de amintirea ei, dar nu-i putea uita chipul nici măcar după cei șase ani care trecuseră de atunci. Oricât ar fi încercat să și-l șteargă din memorie, chipul ei avea să-l însoțească tot restul vieții, căci îi rămăsese gravat acolo ca un tatuaj.
„O să se lumineze în curând“, își zise, privind prin fereastra încă întunecată.
Lumina caldă a soarelui avea să apară în fascicule multicolore peste dealurile de la miazăzi, dincolo de Pavilionul Seonhyang, iar visul avea să dispară în colbul ce plutea prin aer. Aspirat în Timpul albastru-verzui, unde nu era nici vis, nici realitate, avea să devină o jale întunecată și firavă, care nu putea dăinui în lumina strălucitoare a zilei. Yi In-mong înghiți în sec gândindu-se la chipul ce avea să se întoarcă iar în cotloanele întunecate ale minții sale.
Își amintise din nou visul avut nu demult.
Se făcea că se plimba printr-o pădure de pini, un loc pe care-l cunoștea. Era în amurg. Cărarea presărată cu conuri de brad părea fără sfârșit. Lumina asfințitului învăluia pădurea într-o pâclă sângerie. Nu era nici țipenie de om. Mergând așa pe cărarea aceea, dintr-odată se trezi la intrarea în cartierul Itaewon, unde locuise cu zece ani în urmă, înainte de a trece examenele de stat.
„Nu am de ce să mă aflu aici… Ah, e doar un vis. Am adormit și acum visez, atâta tot“, își zicea Yi In-mong chiar în timp ce visa. Prin fața ochilor i se perindară cu o viteză năucitoare locuri, întâmplări și sunete. Revăzu dealurile joase pe care urca adesea cu Sang-a, ca să admire împreună asfințitul roșiatic, și prispa din bambus de sub ulmul mare, pe care recita versuri improvizate, făcându-și vânt cu evantaiul. O adiere răcoroasă străbătea pădurea densă și plină de sevă. Bâzâitul cicadelor îi zgâria urechile.
Apoi se afla pe un drumeag întunecat, cu case joase ce aveau acoperiș de paie, luminate de opaițe. De undeva se auzea un cântec de jale, purtat de vânt:
Dacă duhul meu din vis,
Ar lăsa urme pe pământ
Poteca din fața casei lui
Ar fi bine bătucită. E-hei!
Să trăiesc nici că mai pot
De-al neichii dor.
Yi In-mong merse mai departe. Țigle sparte, coji de ouă, șobolani morți, gunoaie. Colindă astfel mai multe ulicioare strâmte, mocirloase, întunecate. După o cotitură a drumului dădu peste o casă veche, cu acoperiș de paie și grădină de legume. O casă cunoscută. Auzind cum vântul zgâlțâia ușa veche a casei, își simți trupul slăbit.
Era casa în care locuise el.
Pretutindeni se simțea mireasma rășinii de pin și parfumul ienupărului și al tuiei. Părea să fie o seară de mai. Și apoi… Printre vițele de iederă și tufișurile de salbă înaripată ce acopereau pereții casei o zări dereticând pe ea, pe soția lui.
Se simți cuprins de neliniște, iar inima începu a-i bate cu putere. Și, într-o clipă, se simți tras în casă, de parcă l-ar fi prins cu arcanul. Cum era posibil? Doamne, Dumnezeule! Ce vis! In-mong închise ochii. Auzi câțiva pași în fața lui, foșnetul poalelor lungi și o voce: „Domnul meu!“ Apoi o mână moale de femeie îl prinse de mâneca hainei. In-mong deschise larg ochii și o privi pe soția lui, care era exact așa cum o știa.
Soția lui…
Pentru o clipă se smulse din visul în care era cufundat.
„Și eu… Eu ce-am făcut atunci? Eram tot în vis, sau revenisem între timp la realitate? Când am văzut-o pe Sang-a… Ce-am făcut?“
In-mong încerca din răsputeri să-și amintească întâmplările din vis, fără să-și dea seama că afară începea să se lumineze. Auzi cântecele uitării îndelungate, ce-i ajungeau la urechi ca un glas al ceții.
Într-un final își aminti că ea îl luase de mână și-l dusese în încăpere. Apoi, alergând sprintenă din casă în curte și înapoi, încălzise niște rachiu de orez și pregătise câte ceva de îmbucat. Când vorbea sau râdea avea glasul melodios, ca țârâitul cald al greierilor. Luna se ridica ușor peste stuful care se întindea din fața casei până pe malul râului.
In-mong ridică paharul cu rachiu, urmărind fumul ce se înălța din vatra vecinilor, care pregăteau cina.
Sang-a privea undeva în noapte, încruntându-și sprâncenele fine și arcuite. Ah, chipul ei frumos, pe care obrajii rumeni ca merele în pârg se îmbinau într-o linie fără cusur cu nasul drept și buzele pline… Nu se schimbase deloc în zece ani. Până și ridurile de la coada ochilor ei emanau aceeași voluptate.
„Și apoi ce-am mai făcut?“
In-mong își aminti că jucase „Magistrații urcă și coboară“ împreună cu Sang-a, jocul funcționarilor care aspiră la o poziție înaltă în administrația de stat. Își aminti de grimasele copilărești pe care le făcea ea în timp ce-l trăgea de mânecă și întindea pe podea tabla jocului. Sang-a adora jocul acela încă dinainte de a se căsători și se ruga de el să-l joace ori de câte ori aveau puțin timp liber. In-mong îl detesta. În vis însă, vrăjit de chipul ei radios, ridică bețele de yut[1].
Jocul „Magistrații urcă și coboară“ se asemăna cu Yunnori[2]. În locul tablei de yut, se folosea o tablă specifică[3], un fel de hartă, pe care erau trecute unul după altul numele posturilor din administrația statului. In-mong spunea mereu că „Magistrații urcă și coboară“ era un joc pentru dregătorii influenți din facțiunea Noron, nu pentru un funcționar modest ca el.
Jocul începea prin aruncarea pe podea a bețelor de yut, pentru a stabili rolul fiecărui jucător. Dacă bețele cădeau în formația do (trei bețe cu fața bombată în sus și unul cu fața plată în sus), jucătorul era un simplu soldat. Formația gae (două bețe cu fața bombată în sus și două cu fața plată în sus) semnifica un funcționar de rang inferior, care nu trecuse examenele de stat. Geol (un băț cu fața bombată în sus și trei cu fața plată în sus) desemna un cărturar singuratic, care obținea postul public datorită reputației de care se bucura. Yut (toate bețele cu fața plată în sus) însemna că jucătorul era un funcționar de stat care trecuse examenele militare, iar mo desemna un cărturar care trecuse examenele civile de stat. Avansul jucătorilor începea de la aceste poziții. Pe In-mong, care în viața reală nu râvnea nici măcar la poziția de simplu soldat, jocul acesta al ambițiilor îl mâhnea.
De câte ori să fi aruncat bețele în vis?
Îl făcuse din nou atent un țipăt scurt al soției sale când pionul lui ajunse în căsuța „Otrăvit“. Simți cum clipele acelea de fericire pe care le retrăia alături de soția lui erau deodată înghițite de un nor întunecat. Își înlănțui brațele în jurul umerilor ei și rămase așa o vreme. Părul ei mirosea a ulei de camelie. Nădușeala nopții aceleia de iunie părea a se îngemăna cu ceața înmiresmată. Dacă era totuși aievea? Deodată se simți vinovat la gândul că o păcălea pe Sang-a. Își simțea pieptul apăsat de o greutate imensă și, tremurând, îi spuse:
— Iartă-mă, draga mea. Revederea noastră de acum e doar un vis. Un vis. Nimic real. Odată cu ivirea zorilor n-o să ne mai revedem.
Sang-a își plecă ușor capul, îndurerată. Privirea îi era umbrită de o tristețe nemărginită. Închise ochii și deschise buzele de culoarea petalelor de flori strivite, rostind încet, cu vocea ei tânguitoare, cuvinte grele:
— Nu-i nimic, dragul meu. Adevărul e că… și pentru mine e doar un vis. Și eu te-am revăzut doar în vis. Când mă voi trezi, n-am să te mai văd niciodată.
„Cum?“
In-mong se desprinse deodată din îmbrățișare. Acela a fost momentul în care s-a auzit vocea aceea necunoscută. O voce care venea de undeva din spatele lui, dar nu din apropiere, ci de la mare depărtare. Să fi fost vocea lui Seung-heon, care îl strigase? Nu. Era vocea acestei lumi care-i răsuna în trup ca bătăile unei tobe. Dum-dum! Visul se destrămă.
Ce fel de vis mai fusese și acesta?
Avea senzația că îi prevestea o mare nenorocire.
„Sper că nu înseamnă că Sang-a e moartă! Sau poate că trăiește, dar cine știe prin câte suferințe trece.“
Sang-a era acum alături de creștinii prigoniți de autorități. Unde și-o fi găsit adăpost în noaptea aceea? Probabil că la capătul unui drum lung își pregătise de cină sub cerul liber, în bătaia vântului, și se culcase pe pământul jilav de rouă. Ochii i se umplură de lacrimi imaginându-și trupul firav al femeii.
Cine era atunci soția sa din vis? Cine era femeia aceea care îi spusese cu vocea tremurând de spaimă că era doar un vis, că nu se întâlneau aievea? Și cine era el, cel care în vis era pierdut, neștiind ce să facă?
Era ca în parabola fluturelui de Zhuangzi? El, omul, visa că e fluture? Sau fluturele visează că e om? Dar zilele acelea fericite de mult trecute? Intrase el în visul soției lui despre vremurile acelea? Sau venise Sang-a în visul lui?
În lumea noastră revederile nu pot fi de durată. Se duc pe aripile vântului și nici că mai pot fi prinse. Zilele acelea din trecut erau greu de urmărit până și în vis, iar vocea aceea și silueta ei erau din nou departe. Într-o clipită prezentul luase locul trecutului.
Inima îi bătea cu putere.
„Sărmana mea inimă! Rămasă singură, părăsită, după o noapte în care se istovise alergând după trecut. Mă uit în urmă, încercând cu disperare să mă agăț de ceva, dar în zadar. Pavilionul Nakcheon, Pavilionul Hwayang, Templul Heungcheon… An de an, imediat ce dădea primăvara, petreceam câte o zi întreagă în natură, înfruptându-ne din prăjiturelele de orez cu petale de flori și jucând tuho[4]. Apoi, în lumina lunii care urca tot mai sus pe cer, juram să rămânem credincioși unul altuia pe vecie, chiar și după moarte. Dar cât de nedrept e Cerul! Înainte să apucăm să facem planuri pentru viața de apoi, planurile pentru viața de acum ni s-au năruit.“
In-mong își lăsă capul să-i cadă, ca un cal ostenit după o cursă lungă.
În clipa aceea își dădu seama că lumina răsăritului pătrunsese deja prin hârtia de dud ce acoperea fereastra și mătura podeaua încăperii cu razele ei albăstrii. Ce erau punctele acelea care se mișcau fără încetare? In-mong se minună de petele de lumină albe, albastre și roșii ca focul ce năvăleau prin hârtia ferestrei și prin paravanul ușii. În fasciculele de lumină, praful din încăpere părea să danseze.
Deja se crăpase de ziuă!
Acum parcă își amintea că ceva mai devreme auzise clopotul palatului bătând ceasul myosi. Ce nesocotință din partea cuiva care îl slujea pe rege îndeaproape! Se ridică aruncându-și plapuma cât colo și se îmbrăcă în mare grabă. Lăsându-se furat de gânduri, își uitase datoria… În după-amiaza aceea regele avea să țină o prelegere despre Clasica poemelor. Trebuia să se îndrepte de îndată către Pavilionul Reginei, să facă plecăciunea de dimineață în fața Maiestății Sale și să înceapă pregătirile pentru prelegere.
In-mong își atinse fruntea cu mâna, netezi legătura de funcționar regal care o acoperea și inspiră adânc. Neliniștea care îl cuprinsese mai înainte părea să se fi disipat.
Deschise ușa și ieși pe prispa măturată de vânt.
Apa pe care i-o lăsase acolo Seung-heon se răcise. In-mong se strădui să dizolve pudra de spălat în ea, apoi își săpuni bine fața, insistând în jurul ochilor, ca nu cumva să se vadă că plânsese. Era încă foarte frig, deși iarna era pe sfârșite. Respirația i se transforma imediat într-un abur alb. Tremura din tot corpul în timp ce-și ștergea fața cu prosopul.
Se îndreptă spre capătul prispei și privi în sus, la cerul cenușiu.
„Totuși, avem noroc cu frigul ăsta…“ Cu un an înainte, molima bântuise în toată țara, răpind 128 000 de vieți. Oamenii continuau să cadă bolnavi până spre sfârșitul toamnei și numai după ce se lăsase gerul scăpaseră de epidemie. Cum se mai neliniștea Maiestatea Sa! Și maestrul Beonam tot cu molima aceea se prăpădise. „Nu cumva o fi chiar azi ceremonia de comemorare a unui an de la moartea sa?“ In-mong mormăi ceva în sinea lui și dispăru iar în încăpere.
În clipa aceea se auziră pași grăbiți în jurul Iazului Lotușilor Îndrăgiți.
In-mong, care tocmai își îmbrăca hanbok-ul albastru închis, cu broderie din mătase stacojie pe piept, și își potrivea centura, aruncă o privire prin ușa care rămăsese deschisă, să vadă ce se întâmpla. Și Seung-heon, care rămăsese de veghe în încăperea alăturată, întredeschise ușa și se uită în direcția din care se auzeau pașii.
— D… domnule…! Domnule custode! Domnule! abia reuși să îngaime o voce speriată și cu răsuflarea tăiată.
— Ce s-a întâmplat?
In-mong ieși degrabă, fără să-și mai lege panglicile pantalonilor în jurul gleznelor. Cel care-l strigase cu vocea gâtuită de spaimă era Mun O-deok, un eunuc de la palat. Pe fața lui, de obicei cenușie și inexpresivă, pulsau acum vene roșietice, umflate. Văzându-l, In-mong se cutremură. Se întâmplase ceva cumplit în cele câteva clipe cât ațipise? Doar n-o fi izbucnit un incendiu în bibliotecă! In-mong ieși în curte desculț. Pe față i se citea îngrijorarea.
— Domnule… Funcționarul bibliotecii… Domnul Jang…
— Măi, omule! Vorbește deslușit! Ce e cu funcționarul bibliotecii?
— Pare să fi… murit!
— Cum?
In-mong rămase mut de uimire, cu ochii mari, gata să-i sară din orbite. Vântul rece îi pătrunse până la oase. O clipă mai târziu, se încruntă și-l prinse pe Mun de umeri, ca și cum ar fi vrut să-l ia la bătaie.
— Ce-ai spus?!
— L-a văzut Tae-gyong, când i-a dus apa de spălat.
— Isprăvește, nenorocitule! Nu ți-e rușine să începi cu poveștile cu stafii încă de dimineață? Omul a stat de veghe peste noapte și acum o fi adormit și el!
— Nu, domnule. Am intrat și eu în încăpere și i-am verificat pulsul. E mort, domnule!
Deodată, în jurul lor se stârni din senin o rumoare, ca o ploaie de vară.
Seung-heon și alții ca el, care la auzul pașilor grăbiți scoseseră capetele să vadă despre ce era vorba, ieșiseră între timp afară și asistau la discuție. In-mong privi mânios în jur. Erau de față Seung-heon, Byeong-gu și Jeong-nae.
— Voi, cei de colo!
— Da, domnule.
— Să nu cumva să faceți zarvă! Ba nu! Mai bine urmați-mă! Și dumneata, eunucule Mun!
Fără să fie pe deplin conștient de ce făcea, In-mong își puse pălăria de dregător și încălțările negre, dădu ocol Iazului Lotușilor Îndrăgiți și trecu în grabă pe lângă Foișorul Mândriei Însuflețite, pe sub Poarta Cailor de Aur și pe lângă Pavilionul Vântului de Iarnă. Ridicându-și privirea spre Sala Juhap, spațiu al Bibliotecii Regale folosit de funcționarii acesteia, care se afla în fața Pavilionului Vântului de Iarnă, In-mong se simți cuprins de spaimă. Desenele decorative de pe streșinile Sălii Juhap, care formau pătrate pline de culoare ce străluceau în lumina dimineții, păreau acum diferite. In-mong le asemăna acum cu acele căsuțe ale jocului „Magistrații urcă și coboară“.
[1] Patrubețe din lemn, cu o lungime de aproximativ 15 cm, care se folosesc la jocul coreean tradițional de yut sau yunnori („Jocul cu bețe), dar și la shengguantu („Jocul funcționarilor care avansează în funcție“). Bețele au o față plată. Simplă, și una bombată, decorată, de regulă, cu caractere chinezești.
[2] Joc traditional coreean, care se joacă pe o tablă împărțită prin două linii diagonal în patru cedrane. Cele patru bețe din lemn sau din bambus ale jocului sunt aruncate pe tablă și jocul se desfășoară în funcție de poziția în care rămân bețele.
[3] Tabla de shengguantu este împărțită în 140 de cadrane sau căsuțe, pe care jucătorii trebuie să le parcurgă. Fiecare căsuță are semnificația ei. Există cinci categorii de funcționari publici reprezentate în joc: soldații, funcționarii de stat de rang mic, cărturarii desăvârșiți, dregătorii militari și dregători civili. Câștigă jucătorul care ajunge primul la căsuța cu cea mai mare valoare pentru categoria din care face parte.
[4] Joc traditional coreean ce constă în aruncarea cu mâna a unor săgeți într-un vas ceramic sau din metal, de obicei prevăzut cu trei orificii obținute prin adăugarea unor colindri alături de vasul principal.
Despre autor:
Yi In-hwa (pseudonimul lui Yu Cheol-gyun) s-a născut la Daegu, în Coreea de Sud, în 1966. Debutul literar și l-a făcut în 1992, când îi apare romanul Cine oare-mi spune cine sunt? (Naega nuguinji malhalsu inneun janeun nuguinga), în care ilustrează, precum majoritatea scriitorilor Generației 386 (sampalyuk saedae), perioada tulbure din vremea regimului militarist al anilor 1980. S-a făcut remarcat odată cu apariția romanului Imperiul fără de sfârșit (Yeongwonhan jeguk, 1993; Humanitas Fiction, 2019), bestseller în țara natală, cu peste un milion de exemplare vândute, și tradus în limbile engleză, franceză, chineză, spaniolă, mongolă și japoneză; ecranizarea omonimă în regia lui Park Jong-won a primit nu mai puțin de șase premii în cadrul Daejong Film Awards în anul 1995. Următoarele sale romane – Calea omului (Inganeui gil, 1997–1998), Mireasma pajiștilor (Chowoneul geotneun namja, 1998), Steaua poetului (Siineui byeol, 2000), Floarea cerului (Haneuleui ggot, 2002), Habiro (2004), Inferno (2012) – s-au bucurat de succes atât în Coreea, cât și în alte țări. Yi In-hwa a publicat mai multe volume de povestiri, scenarii de teatru și film și traduceri; a contribuit, de asemenea, la promovarea programelor de povești digitale, ca profesor al Departamentului Multimedia al Universității Ehwa din Seul. A fost recompensat cu numeroase premii, între care Premiul internațional pentru debut literar (Saegaesa, 1992), Premiul Yi Sang pentru literatură (2000) și 21st Century Literary Award (2001).
