În această săptămână, am citit revistele România literară, Observator cultural.
–”România literară”, nr. 37/5 septembrie 2014. Nicolae Manolescu scrie în editorialul din această săptămână despre Cioran și Ioan Alexandru. Am reținut un pasaj cu părerea lui Manolescu despre Cioran: ”Contradicția dintre om și scriitor este cel mai palpabilă în Caiete (1957-1972). Am recitit zilele trecute cel de-al treilea volum, conținând însemnări din pragul vârstei de 60 de ani. Pe sărite, recunosc, fiindcă multe din aceste însemnări sunt decepționante chiar și pentru unul ca mine care nu s-a împăcat niciodată cu felul de a gândi al lui Cioran și nici cu părerile prietenilor mei Livius Ciocârlie și Marta Petreu, cu tot respectul pe care-l port competențelor lor în materie. Cioran mi s-a părut mai mereu nesincer, cultivând paradoxul (facil adesea) și afișând o concepție contradictorie cu orice preț în chestiuni de viață și de moarte.”
Simona Vasilache se plimbă din nou prin anticariate și scrie despre cartea ”Mărturii despre Eminescu”, de la Humanitas, 2013, îngrijită de Cătălin Cioabă. Selectăm: ”Pentru vârsta cea fericită, cum ar fi zis Creangă, deși brăzdată de destule neajunsuri trecute, însă, cu voioșie, merg pe mâna lui Stefanelli, care-și amintește o farsă generoasă și bine găsită. Într-o seară, Eminescu îi poftește pe studenții faliți la masă, într-un restaurant vienez, îi lasă binișor să aștepte (”nu-l așteptau jidovii pe Mesia așa de dornic cum îl așteptam noi plini de frică și de speranță pe Eminescu”), apoi apare la țanc și le face cinste. A doua zi, pantalonii buni ai lui Stefanelli lipseau. Eminescu îi luase și-i vânduse, ca să plătească masa. De ce nu și-i vânduse poetul pe-ai lui? Simplu, fiindcă n-avea două perechi!”
O dublă apariție foarte interesantă: Mozart se trezește, de Eva Baronsky (Editura Allfa) și Ia uite cine s-a întors, de Timur Vermes (Editura Rao). Despre aceste cărți scrie Elisabeta Lăsconi: ”Eva Baronsky a ales să-l învie pe Mozart, geniul muzicii, și Timur Vermes pe dictatorul nazist care a răvășit continentul european, fixat definitiv în memoria colectivă. Amândoi se trezesc catapultați în zilele noastre, unul în viața muzicală a Vienei, altul în Berlin, în inima politicii germane și în viața presei, a televiziunii în primul rând. Printr-un asemenea ”ochean întors”, autorii scrutează contemporaneitatea, deja intrată în noul mileniu, și analizează în maniera feroce a ficțiunii prejudecăți, stereotipii culturale și identitare, cele de azi și cele din urmă cu două secole ori șase decenii. Primul efect este unul comic, dar râsul îngheață rapid pe buze când cititorul constată că acum, ca și atunci, geniul luminos al muzicii irosește timpul prețios cântând la pian ca să-și asigure supraviețuirea, în loc să compună, pe când geniul întunecat pornește o campanie ce l-ar duce iar în fruntea Germaniei. Sfârșitul lecturii naște tristețea, când Mozart își încheie periplul în timpul nostru, și spaima când finalul deschis îl arată pe Fuhrer pregătind un nou asalt.”
–”Observator cultural”, nr. 480 (738)/4-10 septembrie 2014. Cei care-l urmăresc pe Daniel Cristea-Enache pe Facebook știu deja că el a fost în acest an în vacanță în Franța. Despre acest lucru, dar și despre patriotismul francezilor, a scris în articolul ”Parisul și patriotismul”, care se încheie astfel: ”Ultimul lucru care cred că trebuie spus cît mai răspicat (şi scris cît mai des) este că patriotismul veritabil se vede în faptele unui om, nu în frazeologia lui. Patriot adevărat nu este forumistul xenofob care se închină la „domnul Eminescu” şi aruncă blesteme asupra „hidrei iudeo-masonice”; patrioţi sînt Ioana Bot ori Radu Vancu, care au scris cărţi despre Eminescu. Îşi iubeşte cu adevărat ţara cel care a şi făcut cîte ceva pentru ea, în profesiunea pe care şi-a ales-o, în performanţele pe care le-a reuşit. Şi este meritul său individual (cum e meritul Simonei Halep), nu contribuţia „noastră”. Dacă nu-ţi e ruşine că eşti român, dacă eşti curios de vechi, ca şi de nou, dacă îţi pasă de cel de lîngă tine ţinînd totodată la spaţiul tău privat, dacă îţi place să vorbeşti şi să ţi se vorbească frumos, dacă nu ai o problemă în a critica şi a fi criticat, dacă te bucuri de drepturile tale fără a fi necăjit că ai şi obligaţii, în fine, dacă nu eşti antisemit, misogin, homofob – te vei simţi bine la Paris.”
Am scris mai demult aici despre romanul lui Mircea Diaconu, ”La noi, când vine iarna”. Un roman foarte bun, care ne dovedește că renumitul actor (acum politician) este un scriitor autentic. Și mă bucur când văd că și alții sunt de acord cu mine 😀 , cum ar fi, de exemplu, Cristina Manole în rubrica sa săptămânală: ”Mult mediatizat de televiziuni în ultimii ani pentru opţiunile sale cetăţeneşti, dar şi pentru aventurile sale cu organe ale Statului, puţină lume ştie însă că Mircea Diaconu este şi un remarcabil scriitor. Aşa cum se aude. Mi-a fost dat şi mie să fac această descoperire de uz personal. A trebuit să citesc, la rîndul meu, un roman şi un volum de povestiri, republicate în aceşti ultimi doi ani, ca să-mi dau seama, de ce nu?!, cu satisfacţie, că sub masca jovială şi jucăuşă a actorului, se ascunde un foarte serios şi profund scriitor. Scriitor-scriitor, iar nu un livrator de confesiuni şi mofturi ale unui om public care le ştie pe toate şi-şi dă cu presupusul despre te miri ce. Mircea Diaconu chiar scrie proză! Face literatură de bună calitate.”
