Revista presei culturale (27 septembrie – 3 octombrie 2013)

În această săptămână, citim din revistele Le Courrier International, Suplimentul de cultură, România Literară, Observator cultural.

-Trecand prin Bucuresti nu m-am putut abtine sa nu-mi cumpar ultimul numar al revistei franceze Le Courrier International (nr. 1195 din 26 septembrie-2 octombrie 2013- din cate am inteles, firma care distribuie in Bucuresti presa internationala a refuzat, din calcule meschine, probabil, orice colaborare cu platforma www.filme-carti.ro), una dintre cele mai interesante si ieftine reviste de limba franceza care-si axeaza continutul editorial pe preluari ale unor articole aparute in diverse publicatii din intreaga lume. De aceea, revista ofera o imagine foarte complexa si echilibrata a lumii. Nu este vorba despre parerea francezilor despre x sau y subiect chiar daca, evident, exista o manipulare prin insasi alegerea articolelor scrise de ziaristii din strainatate, insa ea este minima. O pot afirma din prisma indelungatei mele pasiuni de a citi Le Courrier International (de mai bine de un deceniu).

• Dosarul acestui numar se concentreaza asupra unei vesti mult asteptate de multi pasionati ai canabisului: se va legaliza consumul lui in Uruguay (consumatorii vor trebui inregistrati, vor avea dreptul legal de a consuma 40 de grame pe luna pe care le vor cumpara din farmacii acreditate si, de asemenea amatorii vor putea sa-si cultive singuri, acasa, pana la sase plante), dar, timid, si in anumite state americane. Controlul pe care statul si-l va asuma asupra consumului si cultivarii de canabis in Uruguay este amuzant pentru cineva care stie cat de ineficiente si corupte sunt autoritatile.
• De pe portalul rusesc Gazeta.ru este tradus articolul „Groznîi, orasul in care nu a avut loc niciodata razboi”, un reportaj amplu si zguduitor despre noua Cecenie rusificata, dominata de un mafiot local (baron local, i-am spune noi) Kadârov si de clanul sau care a profitat de fondurile federale transmise de Moscova pentru refacerea orasului distrus de doua ori de Armata Rusa (era sa scriu Armata Rosie, dar nu eram prea departe de adevar) pentru a se imbogati. Apartamentele noi, din blocurile nou construite din centrul nou nu prea sunt locuite pentru ca populatia nu si le permite, inghesuindu-se tot in ramasitele vechilor blocuri sovietice care au fost carpite. Iar oamenii tac si inghit, cei tineri fiind fericiti ca Ahmet Kadârov le-a facut echipa de fotbal (stim numele ei, Terek Groznîi, deopotriva ce mai multi fotbalisti romani si-au ratat -sau o vor face- carierele pe acolo) si de hockey.
• “In cautarea copiilor disparuti” („A la recherche des enfants disparus”) de Andrezej Feldorowicz este un alt articol foarte interesant preluat de catre redactia Le Courrier International din ziarul polonez Polityka din Varsovia. Despre ce este vorba? In timpul celui de al Doilea Razboi Mondial aproximativ 200.000 de copii polonezi care corespundeau standardelor inalte de arianitate ale nazistilor au fost rapiti de langa familiile lor si dati spre adoptie unor familii germane, probabil in ideea de a mai inlocui numeroasele pierderi umane pe care politica dementa a regimului le provocase. Documentele acestor copii fusesera falsificate iar multi din ei, cei mai mici, nici nu-si mai aduceau aminte de originile lor poloneze. Articolul reda amanunte din activitatea lui Roman Hrabar din zonele din Germania aflate sub ocupatia Aliatilor, insarcinatul special al guvernului polonez pentru a-i gasi pe acesti micuti si a-i readuce in Polonia, la famiile lor originare. La inceputul anului 1947 primele trenuri cu acesti copii au inceput sa ajunga in noua Polonie, la Katowice insa in 1948 acest proces a inceput sa fie din ce in ce mai dificil datorita izbucnirii razboiului rece, reprezentantul guvernului polonez comunist fiind privit dintr-o cu totul alta perspectiva. Biroul lui si-a inchis portile la 31 august 1950. Roman Hrabar a reusit totusi sa repatrieze 33.000 de copii: 20.000 fiind regasiti in zona sovietica (viitoarea RDG) iar 11.000 in zona occidentala si numai 2.000 in Austria insa aceste cifre nu reprezinta decat intre 10-15% din numarul copiilor furati de nazisti, aproape 170.000 pierzandu-li-se urma. Bine, unii dintre acestia este posibil si sa fi murit in urma bombardamentelor aliate.
• Durerea mare in Europa si, mai ales, Grecia datorita victoriei electorale a Angelei Merkel. Pentru ziarul elen Ta Nea Europa a devenit Merkeland, caci cancelarul german este regina austeritatii. Au gasit si balcanici greci pe cine sa dea vina. Catalin Stefanescu, in Dilema Veche de saptamana trecuta avea un articol amuzant „Angela, Angeliki, Angelikoutsaki, Angelipitsiroulaki” in care scrie ca atat timp cat a stat in Grecia, in vacanta, nu a primit nici macar o data vreun bon fiscal. „Astia nu au nici un chef sa se predea” bIngrijoratoare este dezvoltarea in Grecia a partidului neo-fascist Zorii Aurii, cu 18 deputati, cu o organizare paramilitara tipic extremei drepte si care mi-a adus aminte de Legiunea Arhanghelului Mihail. Recent a fost asasinat un rapper grec care nu si-a tinut gura. Periculos. Nu sunt sigur daca astfel de organizatii ar trebui pur si simplu scoase in afara legii. Si prea multa toleranta din partea democratiei poate fi contraproductiva. Corespondentul german al revistei Der Spiegel din Paris, Ullrich Fichtner, povesteste cat de greu ii este sa traiasca in societatea franceza si cum, vrand-nevrand, trebuie sa-si apere cancelarul chiar daca nu este neaparat tot timpul de acord cu masurile luate de Angela Merkel si cum bombane si-i ironizeaza pe germani.”Cu toate astea, francezii ii admira pe germani, sunt sigur. Ne indragesc destul de mult. Numai ca n-o spun niciodata cand sunt si eu de fata.”
• Unui cuplu de sud-africani albi, din clasa burghezei de mijloc sud-africane, i-a venit o idee trasnita: sa impartaseasca viata negrilor saraci dintr-una din nenumaratele mahalale sud-africane, Mamelodi, de langa Pretoria. („Un mois chez les pauvres, est-ce une riche idee?” amuzant jocul de cuvinte) Cu doi copii. La doar o ora de apartamentul lor din Pretoria, au inchiart doar pentru o luna o sandrama si si-au propus sa vada cum se poate trai din doar 100 de rands pe zi (7,65 euro adica 34 de lei/zi). O suma care ar face sa suspine si pe care ar invida-o jumatate din poulatia rurala din Romania (45% din populatia tarii, cea mai mare proportie din Uniunea Europeana). Scopul experientei? Nu numai pentru a empatiza cu majoritatea populatiei africane dar si pentru a avea ce posta pe blog! Evident, presa sud-africana nu este la fel de entuziasmata de capriciile acestei familii albe. „Caritatea este hobby-ul clasei de mijloc” scrie un ziarist negru in Mail&Guardian. Exista s evede bine o frustrare a acestora fata de politica lui Mandela de reconciliere care nu s-a atins de privilegiile economice dobandite de minoritatea alba chiar daca levierele puterii au fost preluate de negri.
• Nimic nou in India unde cele doua comunitati religioase, hindusa-majoritara si musulmana-minoritara, se dedau din cand in cand la masacre obisnuite, la doar 20-30 de kilometri de capitala federala, New-Delhi. „India. Fabrica de ura comunitara” articol aparut intr-un ziar Outlook din New Delhi. Mai nou si retele de socializare usurea comunicare si transmiterea uri, inlesnind, cum s-ar spune, comunicarea urii care se concretizeaza prin uciderea indiscriminata a unui numar de copii/femei/barbati musulamni ca urmare a aflarii stirii ca alti copii/femei/barbati hindusi fusesera omorati etc.

Concluzia nu poate fi decat una: da, exista o lume si in afara granitelor Romaniei. O ignoram noi, dar ea-si vede bine mersi de ale ei.

(Codruț)

–”Suplimentul de cultură”, nr. 410/21-27 septembrie 2013. Sunt cărțile scumpe în România?, se întreabă Radu Pavel Gheo. Iată și răspunsul lui, combinat cu cel al lui George Orwell: ”Poate că și echivalentul a cinci sau (uneori) zece euro înseamnă mult pentru un cetățean care are multe alte cheltuieli urgente înaintea cărților. Poate că e greu să alegi între cărți și țigări – sau cablu TV sau chiar bere, de ce nu? Dar, după cum spunea Orwell, ”în cazul în care consumul nostru de carte va rămîne la fel de scăzut ca și înainte, cel puțin haidem să recunoaștem că asta e din cauză că lectura e un mod de petrecere a timpului liver mai puțin interesant decât luptele de cîini, filmele sau crâșma și nu deoarece cărțile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe.”

Am semnalat interviul Simonei Sora Corinei Sabău cu Nora Iuga, în Revista blogosferei literare, atunci când acesta a fost publicat prima dată în online, pe Bookmag.eu. Revenim cu unul dintre răspunsuri, după ce acesta a fost publicat și în ”Suplimentul de cultură”: „De când mă știu, am preferat unei partide de sex o discuție cu un bărbat hiperinteligent. Îmi iubesc la nebunie creierul. Și nimic nu mă bucură mai mult, venind din partea unui critic, decât aprecierea dotării mele intelectuale. Parcă’s Coana Chirița.”

La douăzeci de ani de la apariția ultimului album de studio al trupei Nirvana, mi-a făcut plăcere să îmi reamintesc de formația mea preferată din adolescență prin intermediul unui articol semnat de Dragoș Cojocaru: ”Cu In Utero se poate spune că Nirvana (și mai ales Cobain) a încercat să își saboteze cariera și să alieneze ambele tabere ale fanilor săi – atât cei underground, cât și cei ”mainstream”. A angajat un producător iubit de marginali, dar care detesta până și ideea de a produce un sound pe placul publicului larg, a tipărit imagini cu fetuși pe copertă, a introdus pe disc melodia ”Rape Me”, care a provocat suficient scandal, și a făcut un videoclip, ”Heart-Shaped Box”, în care o fetiță se plimbă în robe de Ku Klux Klan.”

–”România literară”, nr. 39/27 septembrie 2013. Mircea Mihăieș semnează un articol despre cititor, biblioteci și viitorul cărților tipărite. Spicuim din acesta: ”Cum hârtia nu durează o veșnicie, probabil că în câteva secole ideea de bibliotecă va fi înlocuită cu cea de muzeu, unde tipăriturile clasice vor fi conservate în condiții speciale, așa cum sunt păstrate astăzi papirusurile Antichității. Despre biblioteci particulare nici nu va mai fi vorba, de vreme ce până și rarități precum ediția ”critică și sinoptică” a lui Ulysses de James Joyce, editată în trei volume de un colectiv sub conducerea lui Hans Walter Gabler la Garland Publishing Inc., tipărită pe hârtie fără acizi, va rezista, așa cum ne anunță pagina de gardă, doar două sute cincizeci de ani…”

Despre cel mai recent roman al Dorei Pavel, Do Not Cross, am scris pe Filme-carti.ro, am luat chiar și un interviu autoarei. Alex Goldiș scrie, la rândul său, despre acest roman și am rămas din cronica sa cu o frază esențială: ”Dora Pavel nu se așează la masa de scris dacă n-a identificat, în prealabil, câte o situație-limită, un motor menit să provoace scântei și să întrețină întregul angrenaj narativ.”

Pentru un câmpinean, numele lui B.P.Hașdeu spune foarte multe. De aceea, un articol precum ”Dicționarul Academiei înainte și după Hasdeu”, semnat de I. Oprișan, e cu atât mai interesant: ”Neținând seama de cadrele fixate de Academie și de Coroană, pe care n-a gândit niciodată că-l va termina, menit a se constitui într-o amplă enciclopedie a vieții poporului român. Lucrarea, proiectată de forul academic la dimensiuni modeste, ce urma să se încheie în 6 ani a căpătat proporții ciclopice (și urma a se finaliza, așa cum o concepuse B.P. Hasdeu, după calculele lui I. Caragiani în cca. un secol și jumătate – și încă filologul nu se ocupa decât de limba veche, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea și, de limba populară).”

–”Observator cultural”, nr. 434(692)/26 septembrie – 2 octombrie 2013. După cum desigur cunoașteți, deputatul Victor Cristea (un om despre care aproape nimeni din țara asta nu a auzit) a comentat despre filmul ”Poziția copilului” că ar fi adus rușine României. Despre această declarație, scrie și Ovidiu Șimonca: ”Când domnul Victor Cristea se ”revoltă” împotriva filmului Poziția copilului, acesta este un motiv de protest. Sigur, cultura nu ne-a scos în stradă (am fost rezistenți prin cultură, în spatele ușilor închise și în fața mașinii de scris). Dar parcă ar merita și domnul Cristea să fie boicotat prin câteva proteste. Ca să priceapă că nu Ceaușescu l-a trimis în Parlamentul României și, cu mijloace artistice, poți să fii oricât de critic la adresa țării tale. Țara nu-i doar un vot și doar niște alegeri pe care le câștigi. Mai este ceva. Niște alegători, care merg la film, care ies în stradă, care nu mai suportă tipul de discurs anticultural pe care un parlamentar român îl susține, cu dispreț, ignorând și persiflând – să spunem și vorbe mari – valorile actuale ale cinematografiei românești.”

Că tot vorbim de cinematografia românească actuală, i-a venit rândul și lui Mihai Fulger să scrie despre cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu, ”Când se lasă seara peste București sau Metabolism (despre care a scris și Delie pe Filme-carti.ro): ”Când se lasă seara peste București sau Metabolism este un film foarte curajos, coerent și consecvent în radicalismul său. Totuși, nu pot să-mi ascund îngrijorarea că, urmând aceeași direcție, Corneliu Porumboiu riscă să eșueze într-un cinematograf autist, în care lipsa de comunicare dintre personaje să fie dublată de lipsa de comunicare dintre autor și spectatori.”

(Jovi)

Contributori: Codruț, Jovi.

Precizări:

1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil

2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.