Interviu Radu Aldulescu
În demersul nostru de a citi literatura românească contemporană, ne-am aplecat și asupra lui Radu Aldulescu. Colegul nostru, Dan, a prezentat pe Filme-carti.ro ultima carte a scriitorului, apărută la Editura Cartea Românească: ”Cronicile genocidului”. Radu Aldulescu a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Cartea Românească pentru intermediere și colaborare.
-Am citit ‘Cronicile genocidului’ și ceea ce m-a frapat este lipsa de orizont și de speranță a personajelor cărții și a lumii în care trăiesc. Credeți că România are vreo speranță?
Vreau să cred că personajele şi lumea lor din “Cronicile genocidului” au totuşi un orizont, cîtă vreme au un trecut şi un viitor. Şi pentru ele zorile vestesc o nouă zi în care se pot întîmpla multe, măcar că acea nouă zi e înnorată şi ploioasă, ca precedenta. Ultimele capitole altminteri se desfăşoară într-o ploaie continuă, care nu conteneşte preţ de mai bine de o lună. Într-un final însă, care coincide cu finalul romanului, soarele îşi arată faţa şi-şi revarsă lumina peste lume, inclusiv peste lumea personajelor mele… Recitesc ultimele două pagini. Impresia lipsei de orizont şi speranţă ar putea deriva din faptul că lumea asta subzistă undeva la marginea civilizaţiei actuale. E o lume se pare pe cale de dispariţie, în care eu unul m-am format ca om şi scriitor şi la care ţin foarte mult. O lume necunoscută întrucîtva celor tineri, chit că părinţii lor au trăit în ea. Necunoscută, pentru că ei, tinerii, posedaţi de înlesnirile civilizaţiei occidentale, n-au nici un fel de atracţie către această lume, a României profunde, aflată la o adică în derivă, dar subzistînd încă. În occident nu mai există de mult acea lume ţărănească primitivă, care la noi se încăpăţînează să subziste şi pe care eu am încercat s-o descriu în cărţile mele. Ea pare fără speranţă, pentru că tinde să dispară sub valul de civilizaţie occidentală care vrea s-o acopere. Nu va reuşi însă. Această lume are resurse nebănuite şi-n ea constă speranţa României.
-Recepția critică a ‘Cronicilor genocidului’ a fost mai puțin favorabilă decât cea a carților precedente. Credeți că au dreptate criticii?
După cîte ştiu eu, recepţia critică a “Cronicilor genocidului” a fost la fel de favorabilă ca a cărţilor precedente. Cel puţin cronicile pe care le-am citit au fost în marea lor majoritate laudativ-entuziaste. Nu-mi amintesc să fi citit cronici negative-desfiinţatoare. Criticii au desigur dreptatea lor. După cum scriitorii au dreptatea lor. Ca şi judecătorii, avocaţii, şoferii de taxi etc… Fiecare branşă din diverse domenii are desigur o dreptate şi dreptul de a şi-o impune. TotușI, meseria și menirea criticului, ca şi meseria şi menirea scriitorului, este prea complexă şi plină de subtilităţi pentru a o reduce la a avea sau nu dreptate.
-Legat de întrebarea precedentă – vă afectează cronicile negative?
Nu mă afectează cronicile negative, după cum nu mă afectează nici cele pozitive.
-Articolele semnate de Laurian Susanu conțin o analiză critică foarte dură a evoluțiilor politice din România post-decembristă. Reprezintă ele opiniile dumneavoastră? Ați semna cu propriul nume aceste articole?
Articolele semnate de Laurian Susanu există într-o carte pe care eu o semnez şi mi-o asum. Tot ceea ce scriu semnez cu propriu-mi nume, inclusiv articolele din presa culturală care conţin analize politice, dure, cum le numeşti.
-După o colaborare de prestigiu cu Lucian Pintilie, v-ați îndepărtat de scenariul de film. Veți reveni?
Nu cred că voi reveni vreodată la scenariu de film.
-Care dintre regizorii contemporani de film ați dori să aducă pe ecran scenariile dumneavoastră sau ecranizări ale cărților dumneavoastră?
Dată fiind lipsa dorinţei mele de a reveni la scenariu de film, nu cred că se poate pune problema colaborării cu vreun regizor anume.
-Trăiţi din scris? Se poate trăi din scris în România?
Cu riscul de a mă repeta, îţi răspund şi ţie ca și multor altora care mi-au adresat această întrebare: cum-necum, trăiesc, sînt viu, mişc, scriu, asta fac şi nimic altceva. Iar în România trăiesc şi alţi scriitori. Aşadar, în România se trăieşte din scris. În România se trăieşte de altfel şi din căutat prin gunoaie şi din prostituţie, deşi prostituţia e în afara legii, şi din furat şi din multe altele. Lăsînd gluma la o parte, această întrebare, dacă se trăieşte din scris în România, mie îmi pare a fi de fapt o manevră de manipulare a celor care într-adevăr trăiesc din scris: editori, librari, tipografi, redactori de carte, mass-media culturale, manevră menită să-i inducă autorului ideea că el trebuie să fie mulţumit-fericit că este băgat în seamă de toţi cei enumeraţi, solicitat să dea interviuri, fără a putea pretinde vreo remuneraţie pentru munca depusă…
-În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
Repet: în România se trăieşte, se câştigă din scris. Dar cîştigă o suprastructură, care-l exclude pe autor. Care ar fi măsurile necesare? În primul rînd toţi cei care cîştigă de pe urma cărţilor şi autorilor, să cotizeze în contul autorului. Ei nu pot fi constrînşi să facă aşa ceva, nici măcar de autor. Autorul se bucură că e solicitat, că se autopromovează, şi trece cu vederea faptul că nu este plătit.
-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Iau în considerare, mă interesează absolut toate opiniile despre cărţile mele. Criticii literari au rolul şi atribuţiile lor, iar bloggerii literari au de asemenea rolul şi atribuţiile lor în acest univers mic al literaturii române contemporane, cum foarte exact îl numeşti. Universul fiind mic, e loc pentru toată lumea.
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Recomandați cititorilor noștri trei cărți recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă pustie.
Bineînţeles că literatura română merită citită. Eu asta am făcut şi fac de o viaţă. Ar fi chiar descalificant ca la vîrsta mea de aproape şaizeci de ani, să mă dezic. Recomand tuturor aşadar: citiţi literatură română. Cu cît veţi citi mai mult, cu atît veţi fi mai frumoşi, mai deştepţi, mai puternici. Apoi: e puţin probabil ca cititorii noştri să ajungă pe o insulă pustie. Dar dacă totuşi ajung, eu nu le recomand să se încarce cu cărţi. Să-şi ia o puşcă şi muniţie, unelte pentru pescuit şi agricultură. Pe o insulă pustie, primordială este supravieţuirea. Cultivarea pământului, vînătoarea şi pescuitul. Cititul cărţilor vine ceva mai tîrziu.
-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Cititori înfocaţi… sună bine… 🙂 Nu-mi dau seama în ce măsură v-aş putea satisface curiozitatea. Scriu zilnic, între patru şi zece ore, la domiciliu, pe o masă-birou, de mînă sau la maşina de scris, apoi rescriu ultima variantă la un laptop. Nu am tabieturi şi nici superstiţii în legătură cu scrisul.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
