Prin blogosfera cinefila (4 – 10 iunie 2012)

-Bogdan de la Blogul cu filme ne prezinta „Blognotes, adică scurte însemnări despre filme care nu merită o coală albă întreagă„. Printre filme, La bella gente (r. Ivano de Matteo, Italia, 2009), Qui a envie d’être aimé? / Cine nu-si doreste sa fie iubit? (r. Anne Giafferi, Franta, 2010), Les neiges de Kilimanjaro (r. Robert Guédiguian, Franta, 2011). Iata ce spune despre No et moi/No si cu mine(r. Zabou Breitman, Franta, 2010): „Pentru o porție de ”fun à la maison”, Breitman livrează o istorioară clișeistică, destul de antamată politic, dar foarte savuroasă pentru cine se dă în vânt după scenele cu adolescenți. O minoră aduce acasă o fată de pe stradă, părinții îi găsesc un loc de muncă și îi oferă acoperiș temporar. Dacă vă așteptați la o bășină lacrimogenă despre cum putem să facem lumea de pe stradă mai bună, vă înșelați. Filmul pompează bună-dispoziție.”

–A venit randul ultimului film al lui Ridley Scott sa isi marcheze premiera in cinematografele de la noi. „Prometheus”, caci despre el este vorba, a primit un rating de „aproape 😀 colectabil” pe blogul Marele Ecran: „Ca sa pun punct cronicii imi exprim doar dezamagirea ca mi-am facut niste sperante foarte nerealiste in privinta acestuit film. Am inghitit galusca marketingului cum ca “Ridley Scott se reintoarce la genul pe care l-a definit (SF horror)” sperand, in sinea mea, ca il va mai redefini o data. Nu s-a redefinit nimic. Desigur, Prometheus e un film amplu foarte bine realizat, destept, superb vizual si cu un plot eficient, dar lipsit de suflet. Practic intregul esafod construit in prima ora se erodeaza sistematic in mici wtf-uri si chicote pe durata unui final deloc satisfacator sau macar angajant emotional. M-am inselat in sperantele facute. Putea fi perfect dar n-a fost sa fie…”

(Jovi)

–La liternet.ro TIFF a fost urmarit indeaproape si nu mai putin de trei comentatori diferiti scriu despre festival. Lucian Maier se refera la palmares: ‘TIFF-ul din acest an a fost copleşitor ca dimensiune. Întîlniri, evenimente speciale, concerte, masterclass-uri ţinute de personalităţi de top din cinema, multe spaţii de proiecţie şi multe proiecţii în afara celor din competiţie, acestea din urmă trecute parcă în plan secund faţă de evenimentele conexe. Fiindcă filmele au fost, cumva, umbrite de evenimentele din jur – a contat şi lipsa din festival a unor filme recente realizate de autori consacraţi -, impresia mea e că TIFF 2012 a fost cel mai monden festival la care am participat….În ceea ce priveşte palmaresul festivalului, alegerile juriului – format din Kjartan Sveinsson (membru al formaţiei islandeze Sigur Ros), Samuel Maoz (regizor, autorul lui Lebanon), Mark Adams (critic de film la Screen International), Ana Ularu (actriţă) şi Mike Downey (producător) – sînt discutabile, iar într-unul dintre cazuri – acordarea premiului de regie Majiei Miloš pentru Klip – alegerea este mai degrabă ruşinoasă.‘

-Pe Edith Lazar a interesat-o sectiunea de filme video art si experimentale: ‘Evenimentul pe care l-am aşteptat cel mai mult a fost proiecţia specială dedicată lui Mircea Cantor, reunind o serie de 8 lucrări video într-o retrospectivă dedicată muncii artistului român. Am fost cu atât mai entuziasmată cu cât nu văzusem înainte decât Traking Happiness (2009). Mă aşteptam ca această experienţă să fie una deosebită din cauza prezentării în sala de cinematograf, alt mediu decât cel convenţional al galeriei, însă în timpul vizionării discordanţa a devenit din ce în ce mai puternică, lucru care s-a resimţit şi în reacţiile spectatorilor. Asta  subliniază încă o dată cât de important este mediul sau fondul care susţine o lucrare de artă. Filmele experimentale au, totuşi, o naraţiune fină şi sunt concepute ca latură alternativă a cinematografiei, în timp ce video art-ul se concentrează mai mult pe concept, la fel cum are în vedere şi spaţiul căruia îi este destinat, respectiv galeria. În acest caz, din momentul în care au fost asociate cu cinema-ul, percepţia asupra video-urilor s-a schimbat. Trecând peste acest aspect, retrospectiva a scos în evidenţă câteva particularităţi din munca artistului, aşa cum este pasiunea pentru cercuri, sau mai bine spus obsesia reîntoarcerii, regăsită în Dead Time (2003), Sic Transit Gloria Mundi (2012) sau în deja amintitul, Traking Happiness. Pe de altă parte, ele reflectă şi interesul său pentru modalităţi variate de prelucrare şi întrebuinţare a imaginii, fie că este vorba despre o filmare de calitate, fie că sunt înregistrări cu camera de mână şi zoom-uri blurrate aşa cum se petrece în The Snow and The Man (2005). ‘

-Irina-Margareta Nistor scrie despre filmul lui Tudor Giurgiu care a deschis festivalul: A urmat Despre oameni şi melci, primit cu aceeaşi bucurie din partea spectatorilor ca şi la Deschidere, cu Geraldine Chaplin, cu bodyguard cu tot, în sală, care a râs cu poftă – m-am simţit tare mândră că un compatriot, de fapt întreaga echipă de creaţie a filmului, a făcut-o să hohotească din toată inima pe fiica lui Charlot (cum îi spun francezii), acest unic nec plus ultra în ale comediei. Dacă de câteva zile mă împac greu cu diverse castinguri, în pelicule încă work in progress, aici,Tudor Giurgiu a ales magistral să pună în imagini scenariul savuros al lui Ionut Teianu: Andi Vasluianu, care este atât de nuanţat ca mare iubăreţ, tată ideal şi îngăduitor, lider sindical şi geniu în ale afacerii cu copii livraţi la borcan, ca supa instant, Monica Bârlădeanu, frumoasă, dar şi foarte atentă la amânunte delicioase, de la limbile străine stâlcite, la zâmbetele senzuale sau şmechereşti, şi lacrimile atât de credibile, Andreea Bibiri, nevasta aparent martiră, complicată postură, şi apoi cei doi actori francezi, Stevenin, care pentru prima dată joacă împreună, în partituri atât de diferite: cel tânăr, sentimental şi uman, cel bătrân, cinic şi dispreţuitor, Alina Berzunţeanu, învăţătoarea dispusă să fie superserviabilă cu directorul uzinei şi să-şi pregătească elevii să cânte Boleroul lui Ravel, ca să-i impresioneze pe cei veniţi, în anii ’90, să cumpere Uzina Aro, pe care s-o reducă la fier vechi, dar şi un fost tov. de la cadre, genial redat dintr-un crochiu de Constantin Fugaşin, revenit la profesia de dinainte de Revoluţie, şi fireşte fostul nomenclatorist, uns cu toate alifiile, vulpoiul bătrân, cum se autocaracterizează într-una dintre replici, Dorel Vişan, a cărui nevastă, cu câine, este Valeria Seciu, din nou perfect racord cu un clip al ediţiei 2012 a Festivalului, cel semnat de Marian Crisan, în care o puştoaică face o aluzie răutăcioasă, dar plină de haz şi candoare, la Aurora lui Cristi Puiu.’

-Claudia Cojocariu a vazut cel mai recent film al lui Tim Burton si a scris despre el in Revista Cultura: ‘Un lucru e cert. Din momentul in care m-am ridicat de pe scaun si am parasit sala de cinema, m-am trezit captiva ideii pe care Tim Burton o transpune pe marele ecran. Ideea se invârtea in jurul intrebarii „e filmul acesta o parodie sau nu e?”, iar raspunsul imi aluneca pe vârful limbii, mai spre da, mai spre nu, facând ochii mari, pe când ma zbateam sa ies din aceasta problema existentiala. Spun acest lucru fiindca „Dark Shadows” se indeparteaza aproape inexplicabil de celelalte filme ale regizorului, cu toate ca amprenta personala a lui Burton inca se mai poate simti. Marturisesc cu franchete ca am râs, mai ales datorita acestei stângacii, pe care ne-am astepta sa o intâlnim la un amator care bombardeaza spectatorul cu tot felul de replici amuzante, trimiteri socio-culturale si alte detalii asociate cu productiile hollywoodiene, dar care nu isi gasesc locul in viziunea noastra despre un film dark fantasy in adevaratul sens al cuvântului.’

-Ionut de la filmetari.com a vazut si el ‘Men in Black 3’ si parerea lui nu difera mult de a mea:  ‘În cele din urmă dacă ajungi să vorbesti de Men in Black trebuie să subliniezi înclinaţia spre un umor de pe alte galaxii, care după o staţionare de zece ani, ţi se pare că l-ai uitat undeva în timp şi acum compari totul cu nişte glume aproape răsuflate. Ceea ce îl salvează e „universul” scenografic specific, umplut de astă dată de alte urătănii care mai de care mai spectaculoase. Un alt plus ar fi la nivel de scenariu ce beneficiază de binecunoscutele artificii „spaţiu-timp” şi o desfăsurare a acţiunii doar pe alocuri previzibilă. Surprinzător înspre final veţi face cunostinţă cu unele momente emoţionante, ce îi dă francizei un spirit sentimental, poate mult prea accentuat prin valorificarea relaţiei dintre cei doi protagonisti.  Dacă sunteţi fani înrăiţi ori vreţi să mai schimbaţi atmosfera de blockbuster daţi o fugă la cinema, pentru MIB 3.’

-Iulian Fira de la ‘Caiet de insemnari’ ne convinge sa nu ne pierdem vremea sau banii cu ‘John Carter’: ‘Nu credeam sa-invat vreodata a muri de plictiseala. Dar John Carter mi-a demonstrat ca se poate. Cum? Printr-o combinatie de kitsch (si nu e neaparat vorba  de numele actorului principal), ineptie si cliseu. Cand nu e una, sunt celelalte doua sigur.’ Multumim pentru avertisment.

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan