-Ca de obicei, articole frumoase, interesante si cu multe amanunte pe Istoriafilmului.ro. De data aceasta, despre Starea de fapt a filmului romanesc de dupa revolutie: „Până la a se pune cu adevărat pe treabă, realizatorii noştri au „lâncezit” profesional, din diverse motive: împărţirea patrimoniului Studiourilor Buftea, prin „redistribuirea” şefiei caselor de filme; lupta pentru cine şi de ce să turneze primul şi cât mai mult; angajări şi angajamente politice diverse, motivate public de cele mai bune intenţii; răfuieli cu iz ideologic ş. a. m. d. Slăbiciuni lumeşti în locul organizării şi elaborării unei strategii care să vizeze interesele pe termen lung ale cinematografiei române, nu ale cineaştilor români ai momentului. Aşa se face că, într-o simetrie nebănuită atunci cu 2000, în primul an de după Revoluţie nu s-a produs niciun film românesc: „Esenţialul «semn»al paradoxalului an cinematografic 1990 a fost acela că, în primul an de libertate, nu a fost realizat, practic, niciun film de lungmetraj cu actori (fapt care nu s-a întâmplat de multe decenii încoace!), deşi cineaştii şi-au dobândit relativ repede, aşa cum şi-au dorit, independenţa artistică şi administrativă.”
-Partea a doua a articolului de pe Istoriafilmului.ro se ocupa de primii ani de dupa 1989 si modalitatea in care vechii si noii regizori scapa de umbra trecutului: „Scapă cu adevărat, după 1989, cu „faţa curată” doar trei regizori din „vechea gardă”, al căror bun simţ dublează şi stăpâneşte un talent nu neapărat genial, dar inteligent folosit: Nicolae Mărgineanu, care cu Priveşte înainte cu mânie (1993) atinge punctul culminant al carierei, filmul fiind capodopera sa şi un titlu important al cinematografiei române din anii ’90, superior Balanţei sau altor succese conjuncturale; Radu Gabrea, care prin Rosenemil – O tragică iubire (Germania / România, 1993), dincolo de faptul că revine firesc în cinematografia română după o carieră internaţională (este singurul regizor român expatriat în timpul comunismului care a făcut film în afara ţării!), ne oferă un foarte frumos film de dragoste, delicat şi „apolitic”, departe de subiectele fierbinţi, dar prost exploatate ale momentului [Gabrea se va apleca mai târziu asupra trecutului nu foarte îndepărtat, cu luciditate, fără patimă conjuncturală, în Cocoşul decapitat (2008), Călătoria lui Gruber (2009) şi Mănuşi roşii (2011)]; Ioan Cărmăzan care atinge, de asemenea, vârful creaţiei sale în Casa din vis (1992), chiar dacă filmele sale ulterioare lasă de dorit.” Foarte interesant!
-Pe blogul lui Iulian Fira, este randul unei prezentari a unei noi capodopere a lui Orson Welles, F from Fake (in franceza Verites et mensonges): „Acest psedo-documentar e imposibil de rezumat: urmareste povestea unui falsificator de arta, un est-european rafinat si mitoman, dar si pe a biografului sau, un tip cel putin la fel de dubios, dar Welles nu ezita sa faca referiri la propria persoana si la cariera sa artistica, apoi introduce o bunoaca sub numele ei adevarat in povestea unor falsuri dupa Picasso, dar deja la acel punct nimic nu mai e sigur si, cu atat mai putin, clar. Nici gand insa ca toate acestea sa se petreaca linear, pentru ca F from Fake este o continua jonglerie cu imaginile si sunetele, cadrele si vocile, astfel ca un ultra cerebral l-ar cataloga, pe buna dreptate, drept un amalgam fara nicio noima.”
-Pe Cinemateca lui Zavoi, gasim o prezentare a unei capodopere a cinematografiei mondiale, un film pe care l-am vazut acum un an si pe care nu am avut „curajul”, la acel moment, sa il recenzez. E vorba de Stalker (Calauza) lui Tarkovskiy: „Un film ca un cancer. Un film care ucide privitorul pe picioare, cu ideile pe care le naște: Călăuza (Stalker). În regia lui Andrey Tarkovskiy, poate cel mai bun al său, filmul spune povestea ambiguă a întoarcerii către sine și a luptei dintre acesta și dorințele sale. Pentru a le împlini cu ușurință, omul va fi capabil să înfrunte pericole de moarte, iar cînd le va vedea în ființă, va fi copleșit de ele.”
-Despre Intouchables, atat Delia, cat si eu (intr-un comentariu la articolul Deliei) am scris cuvinte frumoase si i-am acordat note foarte bune. La fel si prin blogosfera de la noi. Gasim insa si critici, cum ar fi cele ale lui Richie de pe blogul Marele Ecran, care considera filmul un „Brainwash supraevaluat”: „Intouchables nu e un film deloc rau, dar e in mod clar e supraevaluat. Pentru un cinefil din alta tara decat Franta eventualele implicatii politico-sociale ale unui „negru pus in situatia de a sterge la fund un alb putred de bogat” sunt irelevante. Iar ca poveste despre ce inseamna sa fii om pur si simplu, filmul asta e absolut obisnuit. Ca sa fiu sincer, nu exista o singura imagine care sa fi ramas cu mine dupa creditele din final iar cu exceptia celor cateva momente de fun sau a personalitatii caraghioase a lui Driss, nimic nu mi-a starnit o reactie de efectiva incantare. Nu e nici macar pe acelasi raft cu filme ca Le scaphandre et le papillon, Mar Adentro sau My Left Foot, ca sa dam doar cateva exemple de povesti asemanatoare ecranizate.”
(Jovi)
-Mihai Fulger relateaza in Observator Cultural despre Festivalul Filmului Latinoamerican organizat saptamana trecuta la cinematograful Union din Bucuresti: ‘Gala de deschidere a prilejuit vizionarea unuia dintre cele mai importante filme produse recent în Chile. Tradus Doica sau Fata în casă, al doilea lungmetraj realizat de Sebastián Silva (La Nana, 2009) a fost ales din programul „Cine en Construcción“ al festivalului de clasa A de la San Sebastián, menit a promova creaţiile inovatoare ale tinerilor regizori din spaţiul iberoamerican (este al şaselea an în care Institutul Cervantes prezintă la Bucureşti o parte din această originală secţiune). Filmul a avut premiera mondială la Sundance, unde a obţinut două premii importante, apoi a beneficiat de alte cîteva zeci de selecţii şi distincţii prin festivalurile lumii, ajungînd chiar să fie nominalizat la Globul de Aur pentru cea mai bună producţie într-o limbă străină.’
-Adina de la ‘Buticul cu filme si carti’ scrie despre ‘5 filme despre care nu am apucat sa spun nimic’: Primul ‘The taste of tea (2004) este o mostră de cinema japonez (oarecum) suprarealist, enjoyant, ludic care vorbește despre cvasi-drama unei familii de provincie. Dramă e un termen cam tăios chiar și cu prefixul cvasi căci nu despre tristețe mundană implacabilă este vorba în acest film ci despre bucuria momentului simplu, trăit, despre reușita pe măsura omului, despre tare simple, omenești, despre calmitatea cotidianului și expandarea eului, care expandare vizualicește vorbind, este cât se poate de…literală. Acest film este o lecție pentru multe indie movies de prin partea mai occidentală a lumii căci are parte de o frumusețe vizuală onestă, veridică care lipsește unor filme ca The descendants.’
-Darren Aronofsky pregateste un nou film ‘Noe’, si aceasta este intotdeauna pentru mine un motiv de curiozitate si asteptare. Richie de la ‘Marele Ecran‘ scrie despre modul original in care este pregatita lansarea filmului: ‘Ceea ce e mai neobisnuit la acest film – si motivul pentru care am scris articolul – e faptul ca povestea va fi intai dezvaluita de Darren sub forma unei nuvele grafice, a carei prime parti (din patru) a fost deja lansata in 2011. Va fi un experiment interesant, cred, sa-l vedem pe Aronofsky in postura de comic writer si pe atat mai incitant sa putem trage cu ochiul la arta conceptuala. In linii mari regizorul dezvaluie ca nu va fi neaparat o abordare religioasa ci se va concentra mai mult pe latura de fabula a povestii. Lumea va fi una destul de intunecata si violenta, aproape barbara, numai buna de spalat c-un potop biblic, iar Noe va fi mai degraba un luptator incercat decat un profet cu barba alba. Prin urmare Noah se anunta ca unul din evenimentele de amploare ale anului 2014, data care dintrodata pare enervant de indepartat.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan
