-Fanii Harry Potter au de ce se bucura: a apărut ”Fantastic Beasts and Where to Find Them”, cu un scenariu semnat de J.K. Rowling, iar printre cei care au văzut filmul se numără Andrei Geornoiu de la FilmSinopsis: ”De remarcat, pe tot parcursul acestei „călătorii”, este echilibrul între dramă, comedie și acțiune. Fantastic Beasts este plin de faze comice, de la comportamentul lui Newk față de unele animale pe care le îngrijește, la Kowalski, grăsuțul care se îndrăgostește iremediabil de Queenie (Alison Sudol), sora lui Goldstein. Aceste mici licăriri ale unor viitoare relații romantice sunt dozate adecvat și se întrepătrund aproape perfect cu tristețea și misterul care predomină în mai multe momente din film. Spun tristețe, deoarece la fel cum ne-a obișnuit în Harry Potter, Rowling construiește și aici câteva secvențe cu o puternică încărcătură emoțională. Este vorba în principal, de creaturile denumite Obscurials, a căror apariție este una tragică. Obscurus este asemenea unei esențe, o forță care se manifestă sub forma unui praf negru incontrolabil și care apare în special în cazul copiilor care se nasc cu puteri magice pe care le reprimă sau sunt forțați să și le reprime. Adesea această ascundere forțată a puterilor face ca obscursul să își ucidă gazda.”
-Unul dintre filmele anului se anunță Arrival, lăudat atât de critică, cât și de public. Printre recenziile acestui film o semnalez mai întâi pe cea semnată de Cătălin Meșaru pe FilmReporter.ro: ”Departe de a fi un film științifico-fantastic „obișnuit” și arondat complet genului, Arrival bate mai mult înspre zona de hard sci-fi – termen dezvăluit de P. Schuyler Miller în 1957 -, unde face se alătură cu brio unor filme precum Contact sau, de ce nu, Blade Runner (și, cel mai probabil, și Blade Runner 2049, următorul proiect al lui Villeneuve), și se abține de la majoritatea tropilor cinemaului de tip blockbuster: nu avem disaster porn ca în Independence Day, ci suntem amplasați în niște coordonate ce țin de date și teorii atât științifice cât și lingvistice, departe de împușcături, lasere, clădiri nimicite și orașe întoarse cu susul în jos.”
–O altă recenzie pe care am citit-o este cea scrisă pe Cutia cu filme: ”Amy Adams e eroul filmului și reprezintă femeia de zi cu zi, femeia pertinentă care-și cunoaște meseria mai bine decât oricare alt om din încăpere/națiune și gândește matematic fiecare pas înspre rezultatul final, comunicarea bilaterală dintre entități și “salvarea lumii”. O vedem nemachiată, vulnerabilă și totodată extrem de determinată să descopere esența comunicării. E un film care te provoacă să-ți deschizi mintea și să percepi lucrurile altfel, plin de emoție și poate, într-o zi când vom fi vizitați, poate că nu vom apela la frică ca primă rezoluție.”
-Tot în această perioadă, în cinematografe a apărut filmul românesc Inimi cicatrizate, de Radu Jude, o adaptare după Max Blecher. Despre acesta, scrie Cristi Luca pe Scena9.ro: ”Regizorul schimbă locul acţiunii din Franţa într-un sanatoriu din România, oferind personajelor o specificitate locală şi vremurilor un context istoric (unul important
, cel al ascensiunii Gărzii de Fier şi apariţiei antisemitismului). Transpunerea facilă pe ecran a suferinţei unui tânăr dintr-un spital, mizând excesiv pe aspectele fiziologice degradante sau, şi mai mult, pe visele acestuia, nu e tentantă pentru regizor. Privirea rece, ușor calculată, dată și de folosirea cadrelor fixe și a planurilor largi/medii, păstrează o distanță ce ține de o discreție față de personaje. Și de un mod de a face un cinema lipsit de senzaționalism. Lumea unui sanatoriu e una greu accesibilă unui spectator obişnuit, oricât ar încerca el să se identifice cu trăirile bolnavilor.”
(Jovi)
–Din interviul cu Alexandru Papadopol de la ‘Ce filme vad’: ‘Noi chiar am vrut să facem o școală de actorie, nu să ne îmbogățim, dar a pornit ca un business. Numai că nu e ca și cum am fi făcut noi trei o fabrică de chibrituri, care-ar fi fost un „business” în forma lui pură, adică ne-am fi gândit fix câți bani facem. Altfel stă treaba când deschizi o școală de actorie, când faci ceva ce are legătură cu meseria ta și care știi că te ajută și pe tine în timp, ca actor. Adică începi să-ți repui reperele pe niște juste valori, pe care în general actorii cu experiență sau actorii care joacă mult, le cam pierd.’
-Adriana Gionea scrie la Postmodern despre ‘Snowden’ al lui Oliver Stone: ‘Contestat, adulat de subversivi şi vânat, trădător pentru guvernul Statelor Unite şi erou pentru cetăţeanul simplu ce-şi revendică dreptul la intimitate în era internetului, imaginea lui Snowden absoarbe toate aspiraţiile omului ce nu vrea să ia de-a gata discursul guvernelor care îi cer să se lase supravehgeat în stilul Big Brother pentru propria securitate. În Snowden, Oliver Stone pare să le dea dreptate celor ce se declară de acord cu opinia lui Benjamin Franklin conform căreia oamenii care sunt gata să sacrifice libertatea în favoarea siguranţei merită sa le piardă pe amândouă. Şi acest lucru se reflectă în toate scenele, în mimica personajului central, în deciziile lui şi în riscurile asumate când ştia că orice scurgere de informaţii confidenţiale ar fi putut avea nişte efecte devastatoare asupra propriei siguranţe.’
-Angela de la CineAmator a vazut ‘Nocturnal Animals’ regizat de Tom Ford: ‘O lucrare matura care impacheteaza un thriller terifiant intr-o drama romantica dureroasa, cusuta cu regrete. In final, o parte se limiteaza la snobism si o alta este despre cum se poarta mastile pentru a defila in fata unei societati care asteapta acelasi recital, cu antieroi, toate puse intr-o atmosfera sumbra, nefamiliara si neprietenoasa. Sper doar ca scena finala sa fie primita ca atare, interpretata si analizata ca un raspuns pentru toate intrebarile puse in timpul filmului. Eu am adorat-o.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”Independence Day: Resurgence” (2016)
-”La leggenda del pianista sull’oceano” (1998)
