Absolventă a liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești, specialistă în chimie (Politehnica), doamna Simona Antonescu este câștigătoare a concursului de debut Cartea Românească din 2014 cu volumul de proză Fotograful Curții Regale. Cu ocazia debutului său, a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări, pentru care îi mulțumim în mod special.
„particularitatea începutului acelei epoci, a regalităţii: se puneau pietre de temelie”
Fotograful Curții Regale este un volum ce alege ilustrarea personajelor prin fotografii, creându-se un continuum text – imagine. De ce ați optat pentru această „coabitare”? În ce măsură textul are nevoie de imagine?
Romanul a fost construit exact aşa: priveam o fotografie şi scriam. Intram în lumea îngheţată de un fotograf în urmă cu mai bine de un secol prin imaginea câte unei familii din 1880, sosită ceremonios la şedinţa foto. Din acest motiv, capitolele conţin mici trimiteri la detalii din fotografii, cum ar fi ceasul bărbătesc, cu lanţ, al Mariei din Chiron Grecul, mâna fetiţei pe sabia tatălui în Sabia tatii ori domnul ce se desprinde din mulţime şi păşeşte în faţa aparatului de fotografiat, în Arcul de Triumf. Sunt multe astfel de legături între poveste şi fotografia care a inspirat-o şi pot fi delicioase pentru cititorii cu înclinaţii de detectivi. Această împletire strânsă între text şi imagine, în Fotograful Curţii Regale, a existat de la bun început. Cred că se îmbogăţesc unele pe celelalte. Totuşi, apariţia fotografiilor în carte se datorează editorului, doamnei Mădălina Ghiu de la Cartea Românească. Dânsa a aflat de existenţa fotografiilor cu ocazia primei noastre întâlniri şi a propus cu mare entuziasm ca ele să facă parte din carte.
Perioada descrisă în carte este cea a României de la începutul regalității (aproximativ 1878-1889). Ce are particular acest deceniu, de ce această perioada și nu alta, poate cu evenimente politice și istorice mai cunoscute, mai dezbătute?
Nu a fost vorba despre o alegere intenţionată a perioadei istorice, ci despre o alegere a fotografului. Am lucrat foarte dezordonat la început pentru că pornisem la drum fără să-mi propun ceva clar. Pur şi simplu m-au impresionat fotografiile lui Mandy, toate acele priviri vii mi se păreau foarte grăitoare, ca şi cum se aflaseră într-o închisoare până în momentul în care le găsisem, iar acum apăruse şansa lor de a se elibera. Nu aveam planul vreunui roman. Aveam câteva fotografii cărora mi se părea că le ştiu poveştile. Curând a apărut nevoia de a mă documenta, pentru că toate acele poveşti se petreceau într-un cadru pe care nu-l înţelegeam foarte bine. Documentarea a scos la lumină comorile pe care le ascunde acea perioadă. Acum, după ce am terminat romanul, sunt mare fan al acelei epoci. În primul rând sunt anii în care am ieşit în sfârşit de sub umbra Turciei, am devenit independenţi. A fost un mare început de drum pentru noi, şi începuturile îmi plac mult. De exemplu, este perioada în care s-au pus temeliile Castelului Peleş, ale drumului devenit astăzi DN1, pe porţiunea dintre Bucureşti şi Sinaia, s-au bătut în macadam străzile Bucureştiului, au fost puse bazele Căilor Ferate Române. Cred că aceasta este particularitatea începutului acelei epoci, a regalităţii: se puneau pietre de temelie. Pe de altă parte, romanul nu a fost gândit niciodată ca unul istoric. Am ales poveşti de viaţă, nu evenimente politice. Acestea din urmă s-au strecurat în dramele personajelor doar pentru că unele erau contemporane cu celelalte.
Franz Mayer, personajul dvs. liant, este o proiecție a lui Franz Mandy, „personaj real”, a cărui carte de vizită prefațează volumul; de ce această diferență, din moment ce alte personaje nu au o asemenea epură (Elena Văcărescu, Curtea Regală)?
Totul a pornit de la un articol despre primii fotografi din România, care cuprindea detalii biografice şi câte un set de fotografii ale primilor mari fotografi bucureşteni. Erau acolo Carol Pop de Szathmari, Franz Duschek, Ioan Spirescu… mulţi. Între ei se afla şi Franz Mandy. Articolul mi-a plăcut mult, dar despre Franz Mandy erau prea puţine detalii biografice. Pe cât de expresive mi se păreau fotografiile sale, pe atât de puţine date se păstraseră despre el. Mi s-a părut o mare nedreptate făcută de istorie unui artist a cărui muncă ne poate încânta şi astăzi. Aş fi vrut să îndrept lucrurile. Am început să scriu poveştile pe care le citeam în privirile celor din fotografii şi, printre ele, să ţes golurile din viaţa fotografului. Pe măsură ce scriam însă, povestea brodată în jurul lui Franz cuprindea atât de multă ficţiune, încât la final mi s-a părut un fel de lipsă de respect pentru memoria lui să păstrez numele. În carte apar personaje istorice cu numele lor reale alături de personaje fictive. La graniţa dintre ele se află Franz.
„Hemingway este depăşit astăzi în inima mea de doamnele Ileana Vulpescu şi Hortensia Papadat Bengescu”
Care sunt scriitorii care v-au influențat? Dar profesorii? (pun această întrebare și în calitate de absovent al aceluiași liceu ca dvs, dar într-o perioadă postrevoluționară)
Când eram în liceu eram mare admiratoare a lui Hemingway. Eram vrăjită de felul în care năştea emoţii în inima cititorilor săi fără a folosi adjective. Tot ce aflam după ce citeam o carte a lui Hemingway se rezuma la ceea ce a văzut, a auzit şi a spus personajul, dar inima mea suferise şi se bucurase alături de el. Mi se părea o magie şi luam cartea de la capăt, despicând firul în patru ca să descopăr secretul. A fost doar o perioadă. Hemingway este depăşit astăzi în inima mea de doamnele Ileana Vulpescu şi Hortensia Papadat Bengescu. Nu ştiu în ce măsură îmi influenţează scrisul, dar cu siguranţă mi-au influenţat viaţa. Iar dintre profesorii din liceu şi-au pus amprenta asupra mea Napoleon, profesorul nostru de franceză, domnul Lalescu, profesor de matematică, doamna Teodorescu, profesoară de sport. Cred că fiecare profesor te amprentează, este greu să faci o ierarhie. Anii de şcoală sunt o perioadă în care totul în jur te impresionează şi te modelează.
„…te simţi în siguranţă…”
În mod subtil, în carte sunt câteva date legate de Ploiești (de pildă, prima fotografie cu personaje „discutată” provine dintr-un atelier ploieștean). De ce această semnătură?
Sufletul oricui tresare când vede sau aude lucruri ce au legătură cu locurile dragi. Atunci când vorbeşti despre ceva familiar, pe de o parte te simţi în siguranţă, nimeni nu poate şti mai bine decât tine cum se petrec lucrurile pentru că tu eşti de-al lor, de-al acelor lucruri, iar pe de altă parte îţi face plăcere să arăţi lumii întregi comori discrete care ar merita să fie promovate. În carte sunt şi mici trimiteri la izvoarele naturale de saramură din Ţintea, de pildă. Nimeni nu le cunoaşte. Doar ţintenii le folosesc cu naturaleţe. Toate aceste semnături se numesc, în fotografie, watermark. Este modul meu de a spune lumii că mă mândresc cu aceste rădăcini.
În ce măsură sunt importante originile (rădăcinile, cum scrieți în dedicația romanului: „Fiului meu Rareș: eu ți-am dat rădăcini, tu înalță aripi”) pentru o persoană? Dar pentru o comunitate?
Importanţa originilor nu cred că este măsurabilă. Sunt pietrele de la temelia fiecăruia, sunt baza de pe care porneşti. Altceva ar trebui să ne dea de gândit: felul în care ne raportăm noi la aceste origini. Cel mai mare rău pe care ţi-l poţi face este să te ruşinezi cu cele pe care le ai, să te dezici de ele şi să cauţi să-ţi confecţionezi altele. Rădăcini nepotrivite nu cred că există. Ceea ce creşti din ele este altă poveste, dar puterea ca să creşti numai de acolo ţi-o poţi lua, din rădăcinile tale cele reale. Dacă îţi par la un moment dat nepotrivite, atunci fă-le tu pe ele să fie mândre de tine. Într-o comunitate lucrurile se petrec tot cam la fel. Conştiinţa unui trecut, asumarea lui, te face să fii sigur pe tine, să simţi cumva pământul sub picioare.
Vă gândiți la o continuare pentru Fotograful Curții Regale – sau la un alt volum, o altă lume?
O continuare a Fotografului Curţii Regale nu mi se arată. Ei toţi, Chiron grecul, Agopian armeanul, Eli evreul, Franz sasul, sunt împăcaţi: au ieşit în lume, şi-au spus poveştile şi vor continua să prindă viaţă de acum înainte, ori de câte ori un cititor va deschide cartea. Un alt volum cu o altă lume însă este foarte posibil să prindă viaţă, cât de curând.
„Nu văd dispărând vreodată literatura pe hârtie”
De când scrieți? Când și unde scrieți? Cât de des? Aveți superstiții ale scrisului?
Am scris cam dintotdeauna, cu pauze mai mari sau mai mici. Există locuri sau momente care îmi stârnesc pofta de scris, dar atunci când încep un proiect mai mare nimic nu mai are importanţă: scriu oriunde, cât pot de des, adică efectiv tot timpul liber, fără să mă afecteze nicio superstiţie. Totuşi sunt câteva poveşti amuzante de pe vremea când eram copil. Toată lumea ştie astăzi că în anii aceia, adesea, serile se întrerupea curentul, şi rămâneam la lumina lumânărilor. Aveam prin fiecare cameră un loc special în care puteai găsi pe pipăite lumânarea, chibritul şi paharul cu mălai în care se înfigea lumânarea aprinsă. Ca să nu afumăm toată casa, ne strângeam cu toţii într-o singură cameră pe care o sacrificam. Acela era momentul pe care nu-l ratam niciodată. Să scriu la lumina lumânărilor mi se părea de mare efect.
Când am început să scriu Fotograful Curţii Regale aveam un birouaş foarte mic într-un colţ al sufrageriei. Ai casei treceau prin spatele meu binişor, în vârful picioarelor, dar toate personajele porneau pe urmele lor, curioase să vadă ce se petrece prin casă, aşa că am mutat birouaşul într-o cameră mai îndepărtată şi am închis două uşi între mine şi restul casei.
Am scris şi sus, la Stâna Regală, în poiana străjuită de bradul ce apare în carte. Cred că totul ţine de primul pas pe care-l faci în lumea aceea care se cere scrisă. Odată ce l-ai făcut, nu mai ieşi cu adevărat din ea decât atunci când termini. Atunci când apar superstiţii ale scrisului, pentru mine este clar că de fapt m-am împotmolit. Nu mă va ajuta dacă stau pe un anumit scaun sau am pe masă un anumit pix într-un anumit colţ. În asemenea momente cel mai mult mă ajută să ies din lumea cărţii pentru o vreme şi să las personajului un pic de libertate, ca să văd ce doreşte să facă.
O imagine a viitorului: ce credeți că va fi reținut din actuala epocă – literatura pe hârtie sau cea electronică? Sunt două realități care se resping sau se completează?
În roman este un pasaj de care îmi aminteşte această întrebare. Acolo, bătrâna preoteasă din Mediaş, bunica fetelor Dieter, spune celei mai mici dintre nepoate, atunci când ea îşi manifestă dorinţa de a avea o rochie de mireasă cu crinolină, adusă de la Paris:
„-Dacă am să mai fiu cumva în viaţă atunci când te vei mărita, domnişoară, dădu glas bătrâna doamnă Dieter, atunci să ştii că vei purta cămeşă încreţită la gât pe mărgele, borten negru cu panglici lungi pe spate şi paftaua prinţeselor Prusiei pe piept. Dacă straiele acestea au fost bune pentru atâta mii de mirese înaintea domniei tale, atunci socot că vor fi bune şi pentru domnia ta. Rochiile cele de la Paris mai întâi să reziste câte sute de ani au rezistat cămeşile săseşti, şi apoi mai vorbim.”
Suportul electronic încă nu şi-a dovedit rezistenţa în timp, pentru că… nu a avut acest timp. Pe de altă parte, calitatea literaturii nu are nimic a face cu suportul pe care apare. Suportul electronic poate fi o mare binefacere în vremuri în care cumpărarea unei cărţi depinde de primirea sau nu a unei prime de la job. În mod clar se completează. Nu văd dispărând vreodată literatura pe hârtie, câtă vreme orice autor publicat pe net visează în secret să apară şi pe hârtie. Aşa cum nu văd dispărând literatura de pe net, atâta vreme cât publicarea unei cărţi este atât de costisitoare. Sunt ca două vâsle ale aceleiaşi bărci.
Vă mulţumim!
(Sublinierile ne aparțin.)
