Interviu Florin Irimia
Dan a prezentat de curând pe Filme-carti.ro ultima carte a lui Florin Irimia, „O fereastră întunecată”, apărută la Editura Polirom, despre care scria: „Cu acest roman al lui Florin Irimia sunt din nou pus in fata unui autor cu o voce distincta si cu o viziune dureros de lucida asupra prezentului si trecutului Romaniei.”
Florin Irimia a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.
‘O fereastră întunecată’ începe ca o ficțiune fantastică, apoi trece în registrul istoriei alternative, apoi al romanului în roman, are elemente de teatru absurd și de călătorie în timp. Cum a luat naștere structura acestei cărți neobișnuite? A fost rezultatul unui plan sau mai degrabă a evoluat de la sine?
Aș spune că mai degrabă a evoluat de la sine. Una din plăcerile scrisului este spontaneitatea, lipsa de predictibilitate a acestui proces. Nu poți să prevezi de fiecare dată încotro te va duce acțiunea, chiar dacă uneori o controlezi sau cel puțin trăiești cu această impresie. Asta nu înseamnă că nu a existat și un plan, o structură, dar scrisul m-a purtat mai mult pe unde a vrut el, și-a urmărit propriul lui traseu, rolul meu a fost mai degrabă să amenajez această albie, să fac râul navigabil…
Ce urmează în planurile dumneavoastră scriitoricești? Mărturisesc că prima jumătate a cărții, scrisă într-un registru de fantezie sumbră, de distopie post-apocaliptică mi-a plăcut în mod deosebit. Veți continua (și) în acest gen?
Nu exclud ca la un moment dat să revin la genul distopic, în prejma căruia mă simt destul de confortabil, dar următoarea carte nu va avea nimic de-a face cu el. Așa cum ați văzut în Fereastră, vreau să abordez cât mai multe genuri, să văd cum mă simt în interiorul fiecăruia. Următorul roman va fi realist. Ceea ce nu înseamnă că o anumită atmosferă din O Fereastră… nu-și va putea găsi locul aici. Însă, deocamdată, este prematur să mă pronunț.
Viziunea despre România, trecutul, prezentul și viitorul ei, a personajelor din ‘O fereastră întunecată’ este extrem de sumbră, aproape că nu lasă loc vreunei nuanțe de optimism. Este aceasta și viziunea dumneavoastră?
Am o viziune destul de apropiată cu cea oferită în carte, normal. Asta nu înseamnă că îmi doresc ca ceea ce se întâmplă în roman să se întâmple și-n realitate. Dimpotrivă. Cum spuneam în preambul, mi-ar fi plăcut ca NIMIC din ce se întâmplă în carte să nu se fi întâmplat în realitate. Din păcate, multe din cele descrise acolo s-au întâmplat deja și nu mai putem face nimic noi acum, ca să le prevenim. Ce putem face însă este să vorbim despre ele, putem să le luam din trecut și să le aducem din nou în prezent, să le punem pe tapet, cum se spune, pe tapetul lumii în care trăim ca să înțelegem mai bine grozăvia vremurilor, nu numai a celor actuale, dar mai ales a celor trecute.
Viața nu era o plăcere înainte de venirea comunismului, n-a fost o plăcere nici după, evident, dar n-a fost o plăcere nici înainte. De fapt, ce vreau să arăt în carte, și asta e o convingere personală, e că în România, viața n-a fost o plăcere niciodată. Din treizeci și ceva încoace, începând cam de la dictatura regală a lui Carol al II-lea dar și înainte de ea, noi nu mai reușim să ne revenim. Primii douăzeci de ani au fost marcați de război și de schimbările succesive de regimuri: dictatură regală, guvern legionar, venirea la putere a lui Ion Antonescu, momentul 23 august 1944 și apoi, în numai trei ani, venirea comuniștilor la conducerea țării. E o perioadă marcată de război, de corupție, de teroare, de trădare, de abuz. Asasinatul, individual sau în masă, devine politică de stat. Sunt omorâți miniștri, oameni politici, capi legionari, dar și foarte mulți oameni obișnuiți, a căror singură “vină” e vina etnică, sunt evrei sau țigani. Comuniștii, după ce-au suferit în ilegalitate, ajung la putere și pornesc un nou val de teroare, răzbunându-se pe foștii conducători. Represiunea capătă proporții uriașe. Se estimează că în închisorile comuniste au murit în jur de 800.000 de oameni, din anii cincizeci până în 1989, moment când are loc o nouă schimbare de regim în care mor peste o mie de oameni iar alți trei mii și ceva sunt răniți. Din nou avem un masacru… După ’90, oamenii nu mai sunt persecutați dar cât va dura perioada asta, mă întreb? Iar răspunsul pe care mi-l dau, bazându-mă pe ce s-a întâmplat până acum în istoria noastră, nu e unul menit să mă liniștească. Deci asta este țara despre care scriu. Cum să nu fie cartea sumbră și lipsită de orice doză de optimism?
Remarcabilă în ‘O fereastră întunecată’ mi s-au părut relatările despre pogromurile de la București și de la Iași și, mai ales, asumarea lucidă și fără menajamente de către personaje a acestor pagini sumbre de istorie românească. De ce credeți că o asemenea reflectare a evenimentelor de atunci este astăzi necesară în România?
Era necesară de mai demult. După ’89, s-a construit, încet, încet, acest mit al unei perioade de aur în istoria României când la vita era bella, până și în colțul acesta de Europă, una tihnită și îndestulată, când românii erau mândri că sunt români și lumea nu ne privea ca pe niște lepre. Cum spuneam, este doar un mit, dar ca majoritatea miturilor, e un mit frumos, menit să inducă nostalgii contemplative și care, tot în buna tradiție a mitului, combină realitatea cu ficțiunea într-un mod magistral. Pentru că, dacă neamul românesc nu era neapărat mândru, cel puțin avea vocația acestei mândrii, existau oameni (inclusiv scriitori) și formațiuni politice care lucrau la capitolul acesta doar că lucrau din perspectiva ideologiei dominante în epocă, și anume puritatea rasială și în general o viziune monocoloră a lucrurilor: o singură religie, o singură strategie, o singură cale, un singur conducător, eventual. Proiectul a eșuat în intoleranță etnică de o violență de neimaginat împotriva evreilor și a romilor iar dirijorul acestor operațiuni de purificare rasială a fost nimeni altul decât Ion Antonescu, secondat de Garda de Fier, deși în epocă, Mareșalul nu s-a înțeles cu legionarii.
După ‘89, pentru că Antonescu a fost executat de comuniști, omul a căpătat o figură aproape de martir și o aură aproape biblică, el devenea un fel de Moise al românilor (îmi cer scuze de la antisemiți) menit să-i scoată din sclavie (bolșevică) ceea ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost trădat de Rege și așa mai departe. Ce vreau să spun este că de-abia scăpați de dictatura lui Ceaușescu, românii n-au simțit nevoia să-și întoarcă privirea spre valorile democrațiilor europene ci spre o epocă trecută, plină de orori, depășită ca principii și valori, dar cumva atrăgătoare pentru că semăna cu cea familiară, a lui Ceaușescu (tot un singur Conducător și absența pluripartitismului) dar în același timp nu era comunistă. Însă tot dictatorială era, dar era o dictatură mai cu ștaif, dacă vreți. Și uite așa am început epoca post-decembristă uitându-ne înapoi și nu înainte, și asta n-ar fi fost neapărat o problemă dacă ne-am fi uitat înapoi cu un ochi critic. În schimb, noi ne-am uitat înapoi cu un ochi apos, lacrimogen și foarte jinduitor. Am început să glorificăm lideri rasiști, psihopați cel mai probabil, mistici religioși fundamentaliști, criminali de război, brute, în defavoarea sau, în cel mai bun caz, laolaltă cu adevăratele valori. Confuzia valorilor, amalgamarea valorilor continuă și azi, și are toate șansele să continue și pe mai departe dacă nu facem ceva. De regulă, ziariștii, istoricii și scriitorii sunt cei care au responsabilitatea să informeze oamenii, să le spună ce s-a întâmplat, așa cum s-a întâmplat. În ceea ce privește atrocitățile comise de regimul lui Antonescu, ziariștii nu mai pot face nimic. Istoricii și scriitorii însă, mai pot, chiar au obligația s-o facă. În anii ’90, când lui Antonescu și chiar unora dintre legionari li se închinau osanale, vocile care spuneau că omul a fost un criminal erau puține și nu prea le băga nimeni în seamă. Azi, lucrurile stau mai bine, ceea ce nu înseamnă neapărat că la nivelul maselor s-a înregistrat o schimbare dramatică de perspectivă, poate e prea devreme pentru asta (devreme în contextul nostru), dar important este ca elevii de acum și din viitor să învețe o istorie obiectivă în care să se vorbească și de prezența unor evrei în primele guverne comuniste ale României dar și de pogromurile din Dorohoi, București, Iași, și din Basarabia în care au murit zeci de mii de evrei.
Sper ca O fereastră întunecată, chiar dacă e o carte de ficțiune, să contribuie și ea, într-o măsură, la asta. Trebuie să renunțăm să facem dintr-un trecut rușinos unul luminos, e foarte păguboasă abordarea, nu face decât să înlesnească repetarea tuturor greșelilor anterioare, atâta vreme cât aceste greșeli nu sunt recunoscute. Pentru că, vedeți dumneavoastră, Apocalipsa a avut loc deja, ea s-a numit al Doilea Război Mondial cu toate urmările pe termen lung pe care le-a avut și încă le mai are acesta, și nu l-am început noi, am fost aspirați înăuntrul lui, ca toate celelalte popoare. În schimb, dacă ne asumăm istoria așa cum au fost și ne dăm seama cât de mult am greșit, există speranța ca pe viitor să abordăm lucrurile diferit. Întorcându-mă cumva la întrebarea anterioară, lipsa optimismului din roman nu este menită să imprime o viziune fatalistă asupra României – aici lucrurile n-au să se îmbunătățească niciodată, suntem condamnați pe vecie la neputință, sărăcie etc. etc. nu e vorba de asta, cartea vrea să fie mai degrabă o formă de avertisment, un brânci adus conștiinței noastre amorțite. Nu știu dacă am reușit, dar asta am intenționat…
În dialogul imaginar care ocupă o parte din penultimul capitol al cărții autorul scriitor este întrebat: ‘Credeți că este posibil ca în viitor să existe un al doilea Holocaust?’. Cum ați răspunde dumneavoastră acestei întrebări – la fel ca eroul cărții?
Aș spune că nu se știe niciodată. Orice etnie poate la un moment dat să ajungă victima unui program de exterminare. Lăsând Shoah-ul la o parte, să ne amintim ce le-au făcut turcii armenilor la sfârșitul secolului nouăsprezece și din nou în timpul Primului Război Mondial, să ne amintim de masacrele survenite în 1947, imediat după partajarea Indiei Britanice pe criterii religioase, să ne amintim ce le-au făcut sârbii musulmanilor bosniaci la Srebenița, să ne amintim de Pol Pot în Cambogia, de Idi Amin în Uganda, de Stalin, în Uniunea Sovietică, iar în zilele noastre de Bashar al-Assad în Siria. Potențial există, ca să mă exprim cinic. Dar nu cred să mai existe un al doilea Holocaust evreiesc, care azi, cel mai probabil, ar însemna raderea Israelului de pe fața pământului. Sper să nu mă înșel.
Sunteți profesor la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, sunteți scriitor român, publicat cu succes. Cum insuflați studenților dragostea pentru a (re)citi autori români sau chiar cărțile dvs.?
Niciodată n-am să le spun studenților mei să-mi citească cărțile. Am să le spun că scriu, că am publicat, am să-i invit la lansări, când o să fie, dar n-am să le spun, luați și citiți O fereastră întunecată și Defekt, că nu știți ce pierdeți. Sună abominabil. Dar am să le vorbesc întotdeauna cu pasiune despre literatura română contemporană (chiar dacă eu predau literatură engleză), am să le recomand cărți, autori, de fapt eu îi recomand aproape pe toți, foarte puțini sunt autorii români care din, știu eu, cinci cărți să nu aibă măcar una care să merite să fie citită. Dar ar fi și mai bine ca educația aceasta, insuflarea dragostei cum spuneți dumneavoastră, să vină din liceu, astfel încât la facultate fundația să fie deja turnată. Și am cunoscut studenți, puțini ce-i drept, la care această fundație exista. Bun, nu e târziu nici în facultate, nu e târziu niciodată, de fapt. Am cunoscut oameni care s-au reapucat să citească literatură română contemporană după o pauză de 10-15 ani și ce au fost foarte plăcut impresionați de ce au descoperit. Trăiau cumva cu impresia că scriitorii români contemporani sunt fie prea plicticoși, fie prea licențioși și, deși avem și din aceștia, majoritatea nu este așa.
Merită a fi citită literatura română contemporană? Recomandați cititorilor noștri trei cărți recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă pustie?
Cum să nu merite? Cum spunea, avem o literatură contemporană solidă, diversă, efervescentă. Dar de ce pe o insulă pustie? Poate pe o insulă pustiită, ceea ce oricum ți-ar cam tăia pofta de citit. Hai să zicem, ce cărți aș lua cu mine într-o vacanță, într-un concediu, trei cărți recente… Noapte bună, copii!, de Radu Pavel Gheo, Celelalte povești de dragoste, de Lucian Dan Teodorovici, Zilele regelui, de Filip Florian. Dar mai am o groază. Omar cel orb, de Daniela Zeca, În Iad toate becurile sînt arse, de Dan Lungu, Deplasarea spre roșu, de Radu Mareș, Provizorat, de Gabriela Adameșteanu, Matei Brunul, de Lucian Dan Teodorovici, Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian, Rădăcină de bucsău, de Ovidiu Nimigean și multe, multe altele.
Trăiţi din scris? Se poate trăi din scris în România?
Haideți să spunem că nu pot să trăiesc fără să scriu, dar din scris nu am cum să trăiesc. Bine, nu sunt cel mai bun exemplu în acest sens, nicăieri în lume nu cred că se poate ajunge la performanța asta după numai două cărți, iar la noi cu atât mai puțin. Dar cunosc și scriitori care trăiesc din scris în România, sunt incomparabil mai puțini decât în alte părți, și nu trăiesc pe picior mare, dar se poate. Se poate să trăiești cât de cât decent din scris sau mai bine zis, datorită a ceea ce ai scris. Banii pe care îi poți obține din vânzarea cărților tale nu înseamnă nimic în România unde tirajele cărților sunt modeste, adică pe măsura consumului (dacă publicul nu are apetit pentru lectură, nici tirajele nu vor fi mari, e logic), dar dacă ai noroc să fii tradus în afară, situația se schimbă destul de dramatic. Apoi, dacă mai șansa să fii invitat la festivaluri internaționale sau la alte manifestări literare, lecturi publice de exemplu, mai primești niște bani și de acolo. Nici premiile nu sunt de neglijat, poate mai puțin la noi, unde sumele puse în joc sunt încă modeste, cu excepția controversatului desigur, premiu Augustin Frățilă de 10.000 de euro.
În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
Păcatul României, am mai spus-o și într-un alt interviu, am mai spus-o cumva și aici, e că nu dă doi bani pe valorile ei. Și nu mă refer numai la scriitori aici. Pur și simplu nu există în ADN-ul românesc această preocupare pentru valori, pentru a le face să se simtă bine în țara în care s-au născut. Nu e de mirare că oamenii pleacă iar cei care nu pleacă, ajung să se simtă desconsiderați. Dar dacă e să vorbim strict despre literatură și ce-ar înseamnă să poți trăi din scris, atunci primul lucru care ar trebui să se schimbe este percepția publicului asupra funcției literaturii într-o societate: educativă, dar și recreativă. Citesc ca să învăț ceva, despre oameni, despre viață, dar în aceeași măsură mă relaxez. Merită, altfel spus, să citesc, nu e o pierdere de vreme, e un câștig. Dar această percepție, la rândul ei, nu se schimbă de la sine, e nevoie de programe, de educație, de bani care să fie investiți pentru această educație. E un principiu vechi de când lume, nu poți să ai ( o cultură solidă) fără să dai (bani, timp), calitatea înseamnă muncă, preocupare, efort. Dacă ar exista o asemenea dorință, ca scriitorilor să li se dea sentimentul că munca lor contează, că activitatea lor creatoare este apreciată, atunci tot mai mulți ar ajunge poate să trăiască din scris. Dar sunt sceptic că acest lucru se va întâmpla vreodată.
Cum primiți criticile? Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie?
Sunt eu însumi critic literar de o bucată bună de timp și am o perspectivă destul de autorizată asupra do
meniului. Așa că n-aș putea avea o părere proastă despre critici pentru că ar însemna să am o părere proastă despre mine. Recunosc că până acum recenziile pe care le-am primit au fost în mare pozitive, atât la Defekt, cât și la O fereastră… și din ambele “tabere”, atât cea a criticilor de profesie, cum îi numiți, cât și din zona bloggerilor. Dar chiar și în cazul în care aș primi critici, în sensul unor recenzii negative, nu aș putea da dovadă de virulență. Sunt o fire pașnică, destul de necombativă, aș zice, nu-mi plac confruntările, nu cred că rezolva mare lucru. Deci ce aș face ar fi să citesc cu atenție și să văd cât din comentariul critic se aseamănă eventual cu propria-mi critică la adresa cărții (căci fac acest lucru) și cât nu. Dacă pot învăța ceva dintr-o critică negativă, înseamnă că mi-a folosit la ceva, chiar dacă poate nu-mi convine ce citesc. Din păcate, nu toate cronicile negative sunt folositoare scriitorului. Am citit uneori critici absolut gratuite aduse unei cărți, cronici scrise cu furie distrugătoare care se axează doar pe nereușitele cărții, ignorând cu seninătate calitățile ei. Am văzut cum autorii se mâhnesc citind asemenea cronici. Și au toate motivele să o facă. Însă e foarte păgubos să te abandonezi deznădejdii, cum la fel de păgubos este să devii euforic și prea sigur pe tine. Dincolo de recenzii, pozitive sau negative, lupta scriitorului nu e cu criticii, ci cu el însuși. Toată energia trebuia să meargă înspre disciplină și concentrare, chiar nu poți să-ți permiți să petreci prea mult timp gândindu-te la ce au spus criticii.
Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Eu aș spune așa: oricine catadicsește să-ți citească cartea și eventual să mai și scrie două vorbe despre ea, în vremurile astea cu atât mai mult, trebuie onorat cu măcar un mulțumesc. În afară, bloggerii, unii dintre ei cel puțin, sunt adevărate autorități în cyberspace. Deci nu văd de ce n-ar fi și aici. Repet, dacă cineva îți citește cartea, ți-o citește cu o minte deschisă și vrea să împărtășească și altora ce a înțeles din ea, atunci tot respectul pentru persoana în cauză.
Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Scriu când am timp, ceea ce înseamnă cu precădere noaptea. Obișnuiesc să mănânc foarte multă ciocolată când scriu, un obicei nesănătos de care vreau să mă las, nu de alta dar de obicei iau mult în greutate când încep să scriu la o carte, după care trebuie să mă chinui să dau jos kilogramele, ceea ce nu reușesc pe deplin niciodată. Tot timpul unul, două se încăpățânează să nu mă mai părăsească. Până pe la vreo 28 de ani am fumat, mult chiar, dar, slavă-Domnului, la sfârșitul lui 2004 am reușit să mă las. Scriu de regulă în bucătărie, direct pe laptop după care, la urmă, revizuiesc cartea de vreo zece ori, de obicei, scoțând copii succesive la imprimantă pe care lucrez cu pixul. Nu am superstiții în general, deci nici când cine vorba de scris. Nu am niciodată o viziune de ansamblu a ceea ce va trebui să conțină o carte de ficțiune, ci doar o idee, o imagine, ceva ce simt că merită dezvoltat. Dacă reușesc să dezvolt, bine, dacă nu, better luck next time.
Vă mulţumim!
Cu mare plăcere! 🙂
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
1 comment