Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul şi Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum şi în Ziarul de Iaşi. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012), Cîteva lucruri despre tine (2014) și volumul de povestiri ”Misterul maşinuţelor chinezeşti” (2017).
-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
Nu la rece. La rece nu se poate. Nu încă… Am spus undeva că pandemia este și va continua să fie un șoc psihic uriaș, chiar și pentru cei care nu s-au îmbolnăvit, chiar și pentru cei cărora nu li s-a îmbolnăvit nimeni din familie. Am scris o povestire, Pentru că asta e lumea mea și eu nu plec de-aici niciodată care a apărut în Observator cultural și care redă, cred, destul de bine, felul în care m-am simțit eu, îndeobște în perioada de lockdown. A fost o perioadă cruntă. Să trăiești zilnic înconjurat de groază, alimentată constant de televiziuni, care numai cu asta s-au ocupat, să te uiți pe geam ca dintr-o închisoare, sau să ai impresia că aerul însuși îți este ostil ca în filmul lui Shyamalan… La un moment dat mă gândeam, „au mers prea departe… nu poate fi adevărat ce se întâmplă. E o proiecție, o simulare, a fost de la-nceput o simulare, dar cineva acolo a luat-o razna. E timpul să mă trezesc. Dar cum fac asta?” Asta era prin aprilie. Simțeam că totul își pierduse relevanța. Toate lucrurile care păreau până atunci importante. Scrisul, literatura, dar și viața. Și în același timp parcă eram în ficțiunea cuiva, un personaj care asistă neputincios la deciziile arbitrare ale Marelui Autor. Și mi-a plăcea să spun că am învățat nu știu ce, că pandemia m-a făcut nu știu cum, dar nu pot să spun asta. Nu pot să spun decât că ce bine era dacă n-ar fi fost.
-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?
Am participat, dar mai puțin în calitate de scriitor, cât mai ales ca profesor. Cred că este o modalitate relativ eficientă în lipsa interacțiunii directe. E bine c-o avem și pe asta, cei din 1918 n-au avut-o și cred că ne-ar invidia din punctul ăsta de vedere. Nu pot să spun decât că te obișnuiești, așa cum te obișnuiești cu toate. Ba poate că ajungi chiar să-și placă. Nu știu dacă va continua. Probabil că da, o perioadă, dar nu la nesfârșit. Părerea mea este că Zoom-ul va fi mereu asociat cu pandemia și că atunci când nu vom mai fi nevoiți să interacționăm așa, vom reveni cu voluptate la vechile obiceiuri. Asta este un scenariu optimist, totuși, pentru că este foarte posibil ca de-acum înainte să apelăm periodic la acest tip de interacțiune. Până la urmă nu ne garantează nimeni că nu vor veni alte molime peste noi…
-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
Nu știu dacă s-a citit mai mult în 2020. Eu, unul, n-am citit mai mult – din păcate – dar ce-au făcut alții nu pot să-ți spun. Nu văd de ce s-ar fi citit mai mult din cărțile mele…
-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
Am citit destul de puțin în 2020 și nici nu-mi place să fac recomandări. N-am vocație de influencer. Totuși, pentru că m-ai întrebat și ar fi nepoliticos să nu-ți răspund, am să zic Nu striga niciodată ajutor, noua carte de poezii al lui Mircea Cărtărescu, o carte care mi-a plăcut foarte mult (e dură, e tristă, dar e și un pic ghidușă) și care, de fapt, nici nu are nevoie de recomandarea mea, iar din literatura universală, Richard Ford, Sorry for Your Trouble, un volum de povestiri apărut și el în plină pandemie pe care l-am citit cu aceiași voluptate cu care am citit cam tot ce a scris Ford.
-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?
La sfârșitul lui februarie va apărea Bărbatul din spatele ceții, un fel de continuare la Misterul mașinuțelor chinezești, dar și un fel de despărțire de Misterul mașinuțelor chinezești. E o carte foarte personală, ca și Mașinuțele de altfel, o carte care s-a cerut scrisă, care a sărit peste rând, cum s-ar zice, pentru că eu deja lucram la un alt proiect la momentul acela. Într-o lume normală, ea ar fi trebuit să apară în 2020, dar din cauza pandemiei apariția ei, ca în cazul atâtor alte cărți, a fost amânată. Deci o parte semnificativă din ce mi-am propus pe 2021 este reprezentată de acest volum. Mai este apoi traducerea în limba maghiară a Mașinuțelor, care a venit ca o mare surpriză pentru mine, și care nu este exclus să apară tot în 2021. Vreau să-i mulțumesc și aici lui Szonda Szabolcs pentru asta. Apoi, într-o lume ideală, mi-ar plăcea să mai public o cărticică până la finalul anului, o cărticică la care țin mult, deși constă doar din trei povestiri, dar să vedem cât de ideală va fi lumea. Cel mai important e să fim sănătoși.
