Pasionat de Grecia, de orice se poate numi grecesc, inclusiv literatura acestei țări, m-am bucurat să aflu că la FILIT 2025 va fi prezent și Isidoros Zourgos, al cărui roman, „Câteva nopți și încă una”, apăruse chiar în acest an, în traducerea românească semnată de Ana-Maria Lucescu, la Curtea Veche Publishing. Iată ce spuneam despre acest roman, printre altele: „Excelent roman, o poveste de dragoste care evită toate clișeele, surprinzând perfect, în același timp, istoria orașului Salonic din ultimii 100 de ani, un oraș care a fost mai mereu superb, dar care a cunoscut și tragedia, și focul, și cruzimea umană.”
Și, tot o bucurie a fost și discuția noastră de la FILIT 2025, în care am vorbit despre Grecia și literatura ei, despre Salonic și personajele sale:
– Domnule Zourgos, ați fost mult timp profesor și pedagog înainte de a deveni un scriitor recunoscut. Cum a influențat experiența dumneavoastră din educație modul în care înțelegeți literatura și personajele din romanele dumneavoastră?
O întrebare foarte bună. Am fost pentru ani întregi și învățător, și scriitor. Pentru mult timp, am trăit cu două identități. Și această coexitență are uneori beneficii multe, dar există și pericole. Un exemplu să vă dau: de dimineață până după-amiază trebuia să fiu învățător și „jucam” rolul învățătorului. După-amiază și până noaptea târziu eram scriitorul. Pentru prima parte a zilei, când ești învățător, trebuie să fii sigur pentru orice lucru pe care-l spui sau faci. Dar când vine a doua parte a zilei, când ai rolul scriitorului, atunci trebuie să fii gata să te schimbi, să te îndoiești chiar de tine însuți. Sunt două practici foarte diferite și trebuie să înveți cum să distingi între ele. De fapt, e ca un fel de întrerupător, un buton pe care trebuie să-l înveți cum să-l apeși și să treci astfel dintr-o stare la alta, de la învățător la scriitor și de la scriitor la învățător. Nu e ușor.
Există întotdeauna pericolul să scrii într-un mod didactic, ceea ce trebuie evitat, dar trebuie să fie posibil să predai în continuare. Dar există o mică legătură, există un numitor comun în aceste două practici – întotdeauna ai o carte în mână. În plus, când ești învățător, depui mult efort, dar este o muncă care te umple de lumină, dacă se poate spune așa.
Când se încheie ziua, este foarte important să ai ceva din vitalitatea și spiritul copiilor cu care ai de-a face dimineață. Și, nu în ultimul rând, când ești învățător, îți dai seama imediat când copiii se plictisesc. Atunci când îți dai seama de acest lucru, trebuie să-ți schimbi abordarea. Și aceasta este o lecție foarte bună, nu numai pentru învățător, ci și pentru scriitor, pentru că cititorul poate fi plictisit ca și un copil. În felul acesta, începi să gestionezi și experiențele literare.
– În Grecia, este posibil ca cineva să devină „scriitor cu normă întreagă”?
Nu este ceva obișnuit ca cineva să devină un astfel de scriitor. Poți să trăiești din cărțile tale, dar cu condiția să ai și o altă activitate, de cele mai multe ori ca jurnalist, corector, redactor. În cazul meu, pentru că aveam și soție, și copii, iubeam să fiu învățător și am încercat să combin aceste două activități, școala și scrierea. Acum, că au trecut 32 de ani în care am fost învățător, m-am hotărât să devin „scriitor cu normă întreagă”.
– „Câteva nopți și încă una” reînvie un Salonic cosmopolit, pierdut între secole. Ce înseamnă pentru dvs. acest oraș – ca spațiu al memoriei și ca sursă de inspirație literară?
În câteva săptămâni, va apărea a douăsprezecea mea carte și spun acest lucru pentru că toate cărțile mele au de-a face cu Salonic, se petrec în Salonic, nu doar în trecut, ci și în prezent.
– Ați reușit să ajungeți personal în lume descrise de dvs., precum în Marsilia, Paris, Anvers? Dacă nu, cât de greu v-a fost să le descrieți?
Uneori, nu este necesar pentru scriitor să se ducă fizic în aceste locuri. Sunt cazuri și în literatura mondială, în care un scriitor nu a vizitat niciodată locul despre care a scris, cum ar fi scriitorul grec M. Karagatsis, care a scris un roman foarte impresionant despre Africa, pe care n-a vizitat-o niciodată. În cărțile mele sunt locuri despre care am scris și nu le-am vizitat, dar și locuri despre care am scris și pe care le-am vizitat după ce am scris.
Documentarea se face prin căutarea surselor istorice, documentelor și, bineînțeles, și cu ajutorul internetului. Să vă dau încă un exemplu despre acest lucru: într-un roman al meu, am scris despre Iași, din punct de vedere literar, și despre Dimitrie Cantemir și au trecut 12 ani de atunci. Iar acum vizitez fizic Iașiul.
Iar când romanele vorbesc despre trecut, acest proces este mai ușor. Dacă trebuia să scriu un roman despre Iașiul de astăzi, atunci ar fi fost necesar să-l vizitez atunci când scriam despre el.
– Lefteris Zevgos, personajul principal din „Câteva nopți și încă una”, a avut relații destul de complicate cu femeile. Este pasional, dar le părăsește cu destulă ușurință. L-ați construit deliberat ca, pentru o importantă perioadă de timp, să iubească mai mult banii și puterea decât pe femeile care-l iubesc? Sau era doar o trăsătură a celor care proveneau dintr-un mediu sărac, să se gândească mai mult la averea materială decât la cea spirituală?
Eroul meu din acest roman este o personalitate complexă. Pe de o parte, este un oportunist, foarte cinic de fapt, care este obsedat de a câștiga bani și de a urca în ierarhia socială. Pentru el, prioritatea este supraviețuirea. Dar când citim despre el în carte, nu putem să dăm toată vina doar asupra lui. Și, bineînțeles, în ceea ce privește relațiile lui cu femeile, comportamentul lui nu se încadrează în standardele de astăzi. Acest bărbat era capabil să fie și cavaler în anumite momente și, totodată, să se poarte ca un golan.
În romanele mele, n-am avut niciodată personaje care erau cu totul impecabile. Fascinația provine și din aceste laturi întunecate ale sufletului umane.
– În mai multe interviuri vorbiți despre „responsabilitatea autorului față de istorie”. În acest roman, unde linia dintre document și ficțiune e fină, cum ați trăit această responsabilitate? Ați simțit nevoia să fiți fidel adevărului istoric sau libertatea literară a primat?
Relația între istorie și ficțiune este una foarte delicată. Eu încerc să fiu cât mai aproape de ceea ce numim astăzi adevărul istoric, evenimentul așa cum s-a întâmplat. Nu vreau însă să rămân doar la acest incident pur istoric, eu vreau să dețin libertatea de a crea și de a mă juca cu personajele și cu situațiile prin care trec acestea.
– Prietenul meu, Codruț Constantinescu, care a citit cartea și a scris o recenzie în această săptămână în Revista 22, vă întreabă dacă știați că există o mică legătură între istoria orașului Salonic și România? Căci orașul a revenit Greciei (definitiv) în urma Tratatului de Pace de la București din vara anului 1913.
Este un fir cu care sunt legate atât Salonicul, cât și întreaga Grecie cu România. Grecii și românii au conviețuit de secole întregi. Ambele popoare s-au aflat sub dominația Imperiului Otoman, sigur, în diferite forme. Comunitățile grecești au o tradiție lungă pe teritoriul românesc. La începutul secolului 20, istoria României amintește mult de problemele și de istoria tulburată a Greciei; România, ca și Grecia, a trecut prin dictaturi, prin lovituri de stat, prin Holocaust. Și continuăm să fim foarte aproape și din punct de vedere cultural, dar și geografic, iar acum, și cu Uniunea Europeană, avem și un aspect instituțional. Simțim că sunteți foarte aproape de noi, grecii, și asta ne ajută să ne coordonăm eforturile mult mai ușor.
– Tot Codruț Constantinescu întreabă dacă exista o comunitate română sau aromână (vlahă, așa cum se zice în greacă) în Salonicul de acum 100 de ani? Am regăsit, de exemplu, la pag. 48, o desccriere a unor țărani „cu fustanele”, care descarcă brânză și carne. „Au ochi albaștri și vorbesc o limbă necunoscută”. Sunt cumva aromâni?
Ar fi foarte interesant dacă am putea să ne întoarcem în timp la Salonicul de acum 100 de ani, unde am asculta atât de multe limbi care se vorbeau atunci. Am fost foarte curios cum oamenii atât de diferiți se puteau înțelege unul pe altul. Cetățenii din Salonic aveau două ceasuri și trei zile de odihnă: două ceasuri pentru că era ora musulmană și ora creștină; trei zile de odihnă, adică vinerea, care era ziua de odihnă a musulmanilor, sâmbăta, când era Sabatul evreilor, și duminica, ziua liberă a creștinilor. Acest peisaj cosmopolit este perfect nu numai pentru un roman, ci pentru mai multe romane.
– Poate personajul unui volum să aibă un cuvânt de spus în privința cărții unde acesta este protagonist, așa cum face Eugene la o vârstă venerabilă, un personaj care se implică în scrierea propriei vieți, a propriei cărți?
Toate aceste capitole, în care el este implicat în scrierea cărții, sunt capitole în care exprim niște gânduri care mi-au trecut prin minte de-a lungul anilor, despre această relație dintre scriitor și subiectul scrierii. Este un fel de antagonism, ca atunci când se trage o funie de la ambele părți. Pe de o parte, avem protagonistul și viața pe care o duce, iar pe de altă parte, este scriitorul și opera lui. Care dintre ei deține puterea adevărată? Există un răspuns, îl găsiți în carte.
– Cât este adevăr și cât este ficțiune în povestea lui Lefteris Zevgos? A existat un asemenea personaj istoric?
Pe Lefteris l-am inventat eu. Bineînțeles, câteva trăsături din caracterul lui le-am asociat cu cele care erau în epocă.
– Mai există vilele din Salonic care sunt în centrul romanului? Mai au acestea vreun statut oficial care să amintească de trecutul acestora?
Din păcate, cele mai multe au fost demolate și au fost construite în loc blocuri înalte. Se mai păstrează câteva, dar în cea mai mare parte nu sunt bine păstrate, pentru că există o nebuloasă în ceea ce privește proprietatea lor. Dar dacă cineva vrea să simtă un pic din atmosfera de atunci, poate să facă o plimbare chiar dacă vilele nu sunt prea multe, poate să guste puțin din ceea ce a fost.
– Cum se vede literatura greacă în lume în aceste timpuri? Mai are aceasta anvergura din timpul lui Nikos Kazantzakis?
Nu cred că facem o treabă atât de bună 🙂 și am zis acest lucru pentru că, pentru mulți ani, Grecia nu avea o politică de carte. Nu includ scriitorii din Antichitate, dar dacă cineva zice acum sintagma „literatură neogreacă” se gândește doar la Kazantzakis. Dar în ultimii ani am văzut că apar cărți grecești și pe plan mondial, avem speranțe, dar să nu uităm că provenim dintr-o țară cu o limbă care nu se vorbește în lume, nu este prea răspândită, care nu ne dă un avantaj prea mare. Dacă un scriitor foarte bun grec s-ar fi născut în Anglia sau în Spania, atunci nu există nicio îndoială că volumele sale s-ar fi răspândit foarte ușor.
– În România se crede că dacă vom câștiga un Premiul Nobel pentru Literatură, atunci literatura de la noi ar deveni celebră…
Este un lucru foarte important și bun ca început. Dar nu ajunge doar asta. Grecii au avut două premii Nobel pentru literatură, pentru poezie (Giorgos Seferis și Odysseas Elytis), dar e foarte ciudat că cel mai important poet grec este Kavafis , nu cei care au câștigat.
– La final, recomandați cititorilor noștri un loc din Grecia, pentru concediu.
Salonic, desigur, acolo este cel mai frumos 🙂
– Mulțumiri!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, Editura Curtea Veche Publishing. Mulțumiri multe și lui Pavlos, interpretul nostru de la interviu.)
