Invitata cu nr. 36 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Doina Ruști.
Doina Ruști a scris romane cu miză socială puternică, între care Fantoma din moară (2008), Lizoanca (2009), Zogru (2006), dar și trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). Cel mai recent roman al său este Paturi oculte (2020), urmat de un volum de povestiri: Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot (2022). Traduse în peste 15 limbi, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze laudative. Printre cele mai recente traduceri se numără ediția a doua a romanului L’omino rosso (2021, Roma), The Book of Perilous Dishes (2022, Londra), Zogru (2022, Marsilia). Printre altele, a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România/2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. Doina Ruști coordonează colecția Biblioteca de Proză Contemporană, la Editura Litera, este scenaristă și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București. Anul acesta a publicat o carte de povestiri – „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”, Litera, 2022.
– Este pasionată de călătorii scriitoarea Doina Ruști?
Călătoriile mă pun în contact cu esența istoriei. Îmi place să trec prin orașe și să surprind viața cotidiană a locuitorilor, să văd unde își aruncă măștile medicinale, ce gen de haine poartă, cum încep o conversație etc. În faptele neînsemnate găsesc legături, îmi extind geografia.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitoarea Doina Ruști?
Să nu mă epuizeze, să nu mă solicite inutil. Niciodată nu i-am înțeles pe temerarii care urcă muntele. Sunt urbană, îmi place să tândălesc pe la terase, să-mi petrec serile prin grădini. Îmi plac muzeele dichisite și ador opririle în fața unei vitrine cu figurine antropomorfe, care povestesc lucruri. Și mai ales îmi place marea. Ce călătorie e aia dacă nu cuprinde și momentul de extaz pe care ți-l dă briza unei ape zbuciumate? Iar dincolo de toate astea sunt călătoriile imaginare, în ținuturile glolelor, trecând alături de Zogru prin sute de oameni, recuperând faptele uitate, ca Marmănjica, ori bătând la picior Imperiul, de la Salonic la București, cum face Leun.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Creta rămâne pe primul loc. Poate și pentru că a fost prima mea vacanță frumoasă: imaginează-ți, Jovi, să stai la intrarea labirintului, cu nehotărâre, și apoi să faci o baie în mare! Am închiriat o mașină și-am văzut toate insula, oprindu-mă în cele mai incredibile locuri, de la Knossos la Elafonissi, plaja cu nisip roz. Pe locul al doilea e o călătorie la Stambul, unde se aude mereu un cântec despre București, și mai adaug multe călătorii la Roma, mirifică, chiar și-acum, după perioada asta grea, când prin piețe pare să fi trecut taifunul.
Dar vorbind despre perfecțiune, pentru mine se traduce prin diversitate. Îmi place să petrec câte două-trei zile într-un loc, să schimb peisajul, iar în sensul ăsta cea mai cuprinzătoare a fost o excursie de o zi, când am zburat de la mare, din Qinhuangdao, până în vârful unui munte din Chengde, unde trăiește populația Yi. În ziua următoare, eram deja la Chengdu, capitala provinciei Sichuan, plimbându-mă pe strada poetul Du Fu, despre care eu am învățat în școală. Oraș mare, cu vegetație exotică, dar și cu cireși, la vremea respectivă – pârguiți.
– Ce cărți de călătorie a citit în copilărie și adolescență Doina Ruști?
Una dintre primele cărți a fost Expediția Kon Tiki. Cu pluta pe Oceanul Pacific de Thor Heyerdahl. Aveam 11 ani și trecuse cam o lună de la moartea tatălui meu. Era anul 1968, august. Rușii intraseră în Cehoslovacia, iar Ceaușescu „lătra” din difuzoarele, pe atunci nelipsite de pe orice stâlp de telegraf. Totul părea pierdut. Ai mei m-au trimis la niște rude, a căror viață mi se părea infernul însuși. La plecare, bunicul meu mi-a strecurat cartea asta. Era singurul obiect care mă mai lega de ei, mai ales că aveam presimțirea sumbră că n-o să-i mai văd niciodată. Era vară, iar vocea lui Ceaușescu îmi dădea frisoane. Așa am început să citesc și curând am auzit doar muzica valurilor.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie ale scriitoarei Doina Ruști?
Nu citesc cărți de călătorii. Ador ficțiunea, iar timpul nu-mi ajunge pentru câte romane bune apar în fiecare clipă. Romanele construite pe o călătorie sunt adeseori facile. Nu agreez nici road movie-urile. Îmi place povestea complicată.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Nici într-un caz. Călătoria e o aventură: pornesc în ultimul moment, iar apoi se întâmplă să găsesc în drumul meu cărți și lucruri. Odată eram foarte obosită și-aș fi vrut să plec pentru câteva ore undeva. Era deja duminică și nu prea mai aveam unde s-o șterg. Bela (soțul meu) a insistat ca totuși să ne repezim la Constanța și să intrăm în apa mării o oră, apoi să ne întoarcem acasă. Am plecat în papuci, în rochia de casă. Dar la Constanța era o nebunie: aglomerație infernală. Am mers mai departe, peste tot era la fel, așa că am trecut la bulgari. Dar și acolo era om lângă om. Ne-am continuat drumul, din Balcic, spre Varna și așa mai departe, până când undeva, pe la Burgas, am intrat, în fine, în apa mării. În ziua următoare eram tot acolo, studiind drumul de întoarcere, când mi-au căzut ochii pe Plodviv și bineînțeles, odată cu asta a venit și Inelul de la Ezerovo, pe care e inscripționat singurul text tracic. A trebuit să mă duc până acolo, nu ca să văd așa-zisul inel, al cărui text îl știu pe de rost, ci ca să recuperez povestea unei adolescente, drumul ei și mormântul în care spera să fie recunoscută după toate numele purtate în scurta ei viață. Ne-am întors acasă după vreo săptămână.
Totuși, mai fac și călătorii literare. Mi-amintesc cum am plecat la Nuoro, în Sardinia, să văd casa Graziei Deledda.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Chiar sunt acum într-o insulă din Ciclade și mi-am luat cu mine un roman încă nepublicat, a.normal de Andrei Velea. Dar desigur, dacă aș pleca fără speranța unei biblioteci, mi-aș lua… Le cimetière marin de Paul Valéry.
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
Zogru, din romanul omonim, este călătorul cel mai asiduu: călătorește niște sute de ani și cred c-ar fi un bun însoțitor de bord. Ar mai fi Manuscrisul fanariot, pentru că o poveste despre dragoste, libertate și înscrisuri dă consistență aventurii. Iar pentru cine vrea să-și perfecționeze engleza – ar fi potrivit romanul The Book of Perilous Dishes. Însă e greu ca un scriitor să-și recomande cărțile.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Am spus deja că sunt prin insulele fermecate. În august voi mai avea o vacanță, încă nu m-am decis unde. Cât despre literatură, mă tentează o călătorie în trecut, în trecutul personal.
