20 noiembrie 2002
Dragi părinţi,
Am revenit din mică mea vacanţă, poate v-a povestit câte ceva Carina, nu-mi place să scriu de două ori acelaşi lucru. Din păcate, nimic nu m-a impresionat peste măsură, poate, negativ, metroul parizian care mi s-a părut chiar mai incomod decât cel bucureştean, banchetele sunt dispuse foarte aproape unele de altele pentru a câştigă un spaţiu preţios sau pentru a oferi cât mai multor călători posibilitatea de a sta jos şi nu în picioare, cum este cazul tramelor din Valahia noastră strămoşească. Vizibilă mi s-a părut sărăcia francezilor în comparaţie cu condiţia financiară a supermenilor elveţieni. Iar Parisul, acest megalopolis precum era Roma antică, plin de străini, nu de cea mai bună calitate. Dar avantajul este că te pierzi uşor într-o astfel de metropolă abisală, cât toată Elveţia la un loc. Se mănâncă bine, mult mai bine decât în ţara cantoanelor. Oamenii câştigă (muncind plein temps) cam cât câştig eu temps partiel şi cred că azi-vara raportul îmi era favorabil cu câteva sute de euro. Salariul mediu în Franţa a scăzut şi scade. Parcă se învârte undeva pe la 1.500 de euro pe luna. Chiriile la apartamente însă sunt destul de mari, Ion plăteşte undeva pe la 450 de euro, dacă nu mă înşel, pentru un apartament vechi la mama naibii, la vreo zece staţii de metrou de centrul Parisului. Mâncarea este ieftină, cu 150-200 de euro te hrăneşti relativ bine o lună. Şi ce mai dai pe o îmbrăcăminte şi o încălţăminte nepretenţioasă, cam s-a dus salariul.
Fiţi siguri că şi în Franţa este destulă sărăcie, oameni modest îmbrăcaţi, maşini vechi şi foarte vechi. Am văzut chiar şi o Dacie 1310 condusă, e drept, de un african! În plus, şomajul este o realitate destul de dură, iar discriminările rasiale evidente. Se clamează egalitatea de şanse doar în teorie, pentru că în realitate trebuie să fii de cel puţin două ori mai buni decât ei pentru a avea o şansă de a ocupa aceeaşi poziţie ca şi ei. Multe posturi sunt numai pentru ei atâta acolo, în Franţa, cât şi aici, în Elveţia. Pe de altă parte, nu vreau să cad în cealaltă extremă. Sunt ţările lor, nu? Părinţii, bunicii, strămoşii lor au muncit şi luptat pentru ele, nu ai noştri. Nu am nici o şansă să devin ultranaţionalist român doar pentru că am puterea de a constat anumite aspecte negative ale Occidentului. Dimpotrivă, îi urăsc parcă şi mai mult pe cei care mi-au furat, îmi fură şi îmi vor fura în continuare ţară. Care nu-mi permit să fiu profesor sau ziarist sau inspector de resurse umane, având un salariu decent, pentru început, de 500-600 de euro pe luna. Să nu uit că sistemul occidental (capitalismul detestat de treimea comunistă, Marx, Engels şi Lenin), cu mecanismele lui, funcţionează şi asigură prosperitate de vreo cinci sute de ani.
Observ amuzat şi trist agitaţia dată de alegerile anticipate. Nu ştiu cum se face căci după Iliescu ne-am ales cu un alt obsedat de putere. Quel malheur! Cum naiba, mă întreb siderat, de-a lungul ultimelor decenii am avut de-a face numai cu astfel de adevăraţi domnitori pământeni? Îmi e scârbă. La Bruxelles, chiar şi distinsa familie de români expatriaţi care a avut bunătatea de a mă găzdui, mi l-au vorbit de bine. Cum pot înşela aparenţele (care în cazul lui Năstase se rezumă cam la acestea: e spălăţel, vorbeşte limbi, miroase bine a parfum scump, colecţionează opere de artă!)? Însă românii ar fi cât se poate de fericiţi cu un astfel de dictator european, modern, spicluit faţă de ţăranul din Scorniceşti care pocea până şi cuvintele din propria lui limbă, ce să mai vorbim de franceză, engleză sau germană! Despre Năstase mi-ar plăcea să scriu un articol pentru Revista 22, dar nu cred că l-ar publica. Duminică am mâncat la Mihai, chiar şi el mi-a întins cred o cursă şmecherească, întrebându-mă nevinovat „Tu de ce nu intri în PSD?” Ca şi cum m-ar fi cunoscut de trei zile. Ca şi cum nu ar fi suficient că toate oile aflueaza către stâna PSD. Dar vă las cu toate aceste aspecte politice care poate nici nu vă interesează.
Când am timp liber, citesc, nu am televizor în cameră. Ultimele lecturi alandala? „Jeunesse” de Josephe Conrad, „Un trecut deochiat sau Schimbarea la faţă a României”de Marta Petreu, „Despre eroi şi morminte”de Ernesto Sabato, ultimele două cumpărate din România şi aduse în cala autobuzului/chitului. Mi-am făcut rezervarea la autocar, pentru cursa Lausanne-Bucureşti din data de 12 decembrie. Dacă nu se întâmplă nimic deosebit, ar trebui să plec joi şi să ajung vineri. Nici nu-mi vine să cred că peste nici trei săptămâni mă voi pregăti să mă întorc pentru vacanţa de iarnă.
Am muncit din nou la Mc Donald’s. Astăzi, 20 noiembrie, a fost o altă zi internaţională a copiilor (eu ştiam că este pe 1 iunie, dar naiba ştie ce tot decide ONU). Amuzant, tot astăzi am avut parte de o manifestaţie în faţă restaurantului imperialist, cinci studenţi progresişti, antimondialişti, ecologişti, filocomunişti (probabil, adaug eu răutăcios), cu un banner uriaş împărţeau manifeste trecătorilor şi celor care, spre marea lor ruşine, doreau să intre în Mc Doanld’s să halească rapid un big-mac făcut de mine. Mai mult ca sigur, studenţi elveţieni care au burse sau alocaţii de la părinţi de 2-3.000 de franci. În mod firesc, i-am înjurat în sinea mea sănătos, suculent, cu patos, româneşte. Cum putea să lipsească presa care a fotografiat evenimentul, a luat declaraţii etc. Eu aş fi adus nişte bodyguarzi de la firma Scorseze să-i snopească în bătaie. Metodă românească. Începând cu 1 decembrie, nu voi mai fi respomsabil de etaj. Mi-au ajuns până peste cap micile umilinţe îndurate de la aceste mari doamne eleveţiene, atât de înţepate şi superioare.
Ieri am alergat mult şi bine pentru a depune dosarul spre a fi exonerat de taxa de înscriere în noul semestru de 500 de franci. Dacă îmi acceptă cererea, voi plăti doar 65. Din fericire, cei de la Biroul Fiscal al Universităţii Geneva nu ştiau că muncesc la Mc Donald’s, oricum nu m-a întrebat nimeni, iar eu nu eram prost să recunosc că teoretic aş putea plăti întreagă sumă. Încă mai am mâncare din Franţa. Sper că aţi primit toate vederile pe care vi le-am trimis. Un obicei frumos, standard, clasic. Cât de paradoxal, cărţile poştale vor perdura, emailurile nu! Mâine voi alerga pentru a-mi depune formele pentru a-mi reînnoi permisul de şedere. La restaurant mă simt destul de bine, poate cel mai bine dintre toate slujbuliţele avute, probabil pentru că este mai puţin umilitoare. După şase luni, aproximez că mi-am petrecut vreo 600 de ore din viaţă mea robotind acolo. Frumos cuvânt slavo-românesc robotă-a roboti. Ore plătite, cuantificabile.
Dacă voi obţine până la urmă diploma asta (primul profesor francez pe care l-am rugat să fie directorul-coordonator, m-a refuzat politicos, dar am găsit un altul, profesor la Institut, dar şi ziarist la ziarul local La Tribune de Geneve), voi cauta o slujbă la Bucureşti, nu voi rămâne în Câmpina, ar fi o bătaie de joc pentru tot acest efort de doi ani să-mi continui „activitatea profesională în târgul natal”. Pe de altă parte, cică ne integrăm în 2007, vorba lui Adiţă. Nu ştiu dacă va fi doar o iluzie, răspândită de autorităţile române şi luată că atare şi de Uniunea Europeană. On va voir. Am mâncat mămăligă cu brânză şi un copan de pui bine prăjit şi rumenit.
Am citit pe internet că însuşi Adrian Copilul Minune a cântat cu mare succes la Roma, fiind şi împotriva aderării noastre la NATO „d-aia că io zic că nu i-e bine.” Trei mii de români exilaţi l-au adulat, aplaudat, ascultat, plătit biletul. Am plâns şi râs deopotrivă cu Mihai. Alifantis ar fi strâns maxim două-trei sute de spectatori. Cu al sau „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată,/ una foarte de jos, întoarsă spre pământ,/ una foarte de sus, aproape ruptă / în înfrigurată, neasemuită lupta/ a minunii că eşti, a-ntamplarii că sunt. ”
