Eddie + Edith (2017)
Regia: Laura Checkoway
Producători: Laura Checkoway, Thomas Lee Wright
Muzica: P. Corwin Lamm
Data premierei: 2 martie 2017 (True/False Film Festival)
Durata: 29 minute
În numai 29 de minute, am pus ieri la îndoială respectul și grija familiilor americane și a legiuitorilor din Statele Unite față de cei ajunși la vârsta neputinței și a dependenței de alții. Poate, de vină, refracția lacrimilor cu care am vizionat acest scurt metraj.
„Edith+Eddie” este un documentar american din 2017, care a fost vizionat, premiat și aclamat până-n prezent la nu mai puțin de 34 de festivaluri. Regizat de Laura Checkoway și produs de Thomas Lee Wright, filmul o are ca producător executiv pe Cher, cunoscuta cântăreață, care, aflând din știrile locale de aceasta istorie tristă, se oferise să sprijine financiar reparația casei în care locuia cuplul din film, precum și facturile medicale ale lui Edith, personajul feminin al filmului.
Așadar, în doar 29 de minute, filmul m-a captivat cu dragostea care nu ține seama de vârstă, cu degradarea adusă de vârsta a treia și cu un noian de vești proaste, cât n-ai putea afla într-o viață, despre problema îngrijirii bătrânilor in America și „protecția” prin tutorele legal, care poate conduce la decizii de o cruzime inumană. Cher spune că acele persoane nu au fost tratate drept ființe umane.
Totul începe în 2014, când un cuplu interrasial, ea, Edith, în vârstă de 96 de ani și el, Eddie, 95, se căsătoresc și sunt fericiți să se țină de mână, să facă exerciții dimineața, să danseze și să-și vorbească unul altuia. Viața lor împreună devine imposibil de continuat, pentru că Edith este obiectul disputei membrilor unei familii care par să exagereze cu grija lor. Ce ar fi mai bine pentru o ființă debilitată fizic și mental, la 96 de ani, este o dispută continuă între trei fiice, care par mai degrabă interesate financiar de moștenirea unei case. Nu putem afla toate amănuntele administrative și legale care duc la despărțirea cu forța polițienească a celor doi bătrâni îndrăgostiți, și nici nu cred că este foarte important asta.
Când fericirea a două ființe care se iubesc este curmată brusc prin forță, iar unul dintre cei doi nu poate supraviețui aceste imense dureri și moare, nu poți să nu simți că ți se sfâșie sufletul, și că te-ntrebi dacă este oare normal ca bunica ta să fie plasată la casa de bătrâni, sau dacă tatăl tău este mai fericit în casa pentru care a muncit o viață să o aibe, chiar dacă mutarea la un azil de lux ar părea o soluție confortabilă pentru el și pentru tine. Sau doar pentru tine.
Avem nevoie de aceste filme, indiferent dacă documentarul acesta nu ne-a arătat toate dedesubturile precise ale cazului legal. Am citit despre cazul în speță, și desigur există în continuare o dispută despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat acolo, despre ceea ce a precedat povestea, și despre ce s-a întâmplat cu adevărat până la sfârșit. Dar nu mi-am propus să intru îninvestigarea faptul divers, pentru că adevărul este întotdeauna undeva la mijloc, și mai ales pentru că acesta mi se pare mai puțin semnificativ. Importantă mi s-a părut dezbaterea despre vârsta a treia, semnalul de alarmă care este această peliculă, și care trebuie să oprească trenul indiferenței față de bătrânii noștri. Apoi mi se mai pare evidentă lipsa de rezolvare a problemelor emoționale, care într-o societate a spiritului practic, sunt lăsate pe planul al nouălea. Ca psihiatru, sunt familiară cu asemenea cazuri, pe care nu le pot povesti acasă, alor mei, mai cu seamă copilului meu, căruia însă aș vrea atât de mult să-i pese de noi, când vom ajunge, poate, și noi vulnerabili.
Deși nu scriu aici de mult timp, cred că ați reușit să mă cunoașteți puțin și v-ați dat seama că-mi place să vă las, până la următorul articol, c-un mic zâmbet pe buze. Așa că voi încheia prin a vă relata de unde până unde-am ajuns eu să văd filmul.
Ei bine, ieri eram c-un grup de prieteni, și abia reveniți de la plajă, ne-am apucat de-un barbecue, savurând înainte niște muzică și câte-un pahar cu vin bun. Soțul meu își luase laptopul cu el, așa că văd că-l conectează la ecranul mare LCD al prietenilor, apoi ne invită pe toți să întrerupem puțin party-ul, ca să vizionăm un film scurt, de 30 de minute, recomandat cu căldură de bunul lui prieten Jim Terrible, un mare amator de noutăți cinematografice, care fac presă bună.
Cum nu vizionase filmul înainte (și încrezător în intenția prietenului său de a ne oferi un film potrivit pentru party-ul nostru), nu avusese cum să știe, dragul de el, că 29 de minute mai târziu, câțiva dintre noi aveam să ieșim din cameră cu ochii înotând în lacrimi, întrebându-ne cam ce soartă vom avea peste vreo 30 de ani. Așa că pentru restul serii, bărbaților nu le-a mai rămas altceva mai bun de făcut decât să termine vinul, ca să uite de film, și din când în când să ciocnească paharele cu zăduf, având pe buze tot mereu un toast: „La naiba cu Jim Terrible!”
