The Savages (2007)

The Savages (2007) – Familia Savage
Regia: Tamara Jenkins
Distribuţia: Laura Linney, Philip Seymour Hoffman, Philip Bosco, Peter Friedman

Există un nou gen de film psihologic, un excelent melanj de comedie şi dramă, pe care în ultimii aprox. 15 de ani (1996-2011) l-am văzut prosperând pe ecrane în filmele lui Wes Anderson, Alexander Payne, Noah Baumbach, Paul Thomas Anderson, Terry Zwigoff, Jason Reitman, Thomas McCarthy, Cameron Crowe, Todd Solonz, Steve Buscemi. Acest curent artistic a fost impulsionat de succesul lui „American Beauty” în 2000 şi a început să se răspândească din SUA către UK şi Franţa. Vorbesc de unele mici bijuterii, care în sistemul de studiouri hollywoodian se numesc semi-independente, care aspiră atât la statutul de „indie” cât şi la statutul de film hollywoodian. Aceste filme trec aproape neobservate, deoarece sunt veritabile filme de artă, care au o solidă bază scenaristică, o temelie pusă de scenarişti-regizori-producători. Aceşti autori totali ai unei noi generaţii a Hollywoodului au început să se afirme, să câştige premii după premii (inclusiv Oscar) şi să transpună pe ecran veritabile poveşti de viaţă, jucate de o mână de actori foarte bine aleşi.

Ei bine, „The Savages” este o asemenea bijuterie. Dacă alţi autori totali (precum J.J. Abrams) preferă să-şi folosească talentul de a crea personaje complexe pentru a face blockbustere comerciale (unele mai reuşite critic, altele mai puţin), Tamara Jenkins în instanţă realizează o dramă de familie. Laura Linney şi Philip Seymour Hoffman joacă rolul a doi fraţi (Wendy şi Jon) al căror tată, Lenny, capătă demenţă senilă. Philip Bosco găseşte un rol strălucit în Lenny, pe care îl portretizează ca pe un moş irascibil şi care nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui. Antiteza dintre el şi lumea care îl înconjoară, inclusiv copiii lui, este sursa unor momente veritabile de umor, dar şi amărăciune.

Wendy şi Jon au fost traumatizaţi fizic şi psihic de tatăl lor, în copilărie, şi încă mai poartă sechelele unor probleme nerezolvate. Acestea nu sunt niciodată discutate, nu ni se atrage atenţia asupra lor. Cu toate acestea, le vedem, în atitudinile de viaţă, în privirile şi în gesturile lor.

Unii bătrâni, atunci când devin senili, capătă un comportament violent, chiar ostil la adresa celorlalţi. Pierzându-şi respectul pentru sine şi pentru cei din jur, se văd cu disperare lipsiţi de demnitate când nu mai sunt autosuficienţi. Pentru copiii lor, acum la rândul lor adulţi în jur de 40 de ani, un asemenea părinte intră în peisaj ca o problemă.

Wendy şi Jon discută de faţă cu tatăl lor de parcă ar fi o mobilă, un obiect. Drama bătrânului, scârbit şi plictisit de întreaga lume, este surprinsă genial atunci când îşi închide aparatul auditiv ca să nu-i mai audă pe copiii săi certându-se. La rând lui, Wendy şi Jon se văd puşi în faţa unui paradox: omul care i-a umilit în copilărie este încă viu, este în prezenţa lor, dar nu-şi mai aminteşte nimic. Nimeni nu vorbeşte despre iertare şi totuşi, aceasta este o nucă tare pentru amândoi. Dar faptul că în copilărie li s-a distrus personalitatea nu mai este relevant acum, pentru că nu mai pot face nimic. Sau pot face? De fapt, pot face. Se pot ridica din mocirla emoţională în care se găsesc şi să-şi transforme suferinţa în artă, pe scenă. Atât Jon, cât şi Wendy, sunt în căutarea unui catharsis, care nu mai vine niciodată. Totuşi, spre final, primim o rază de speranţă. Printre  multele beneficii ale iertării, răsare aceea de a-şi reclădi viaţa.

„The Savages” este, dincolo de poveste, un film despre oameni care se înstrăinează în ruşine, se exprimă către un public inexistent sau surd, suferă în tăcere şi sunt umiliţi sau luaţi în râs atunci când îşi cer drepturile sau trataţi ca nişte „sălbatici”. Este o poveste valabilă universal, dar mai ales în Statele Unite. Un mare atu al Tamarei Jenkins este discreţia, subtitlitatea cu care transmite această stare, parcă fără să invadeze prea mult intimitatea personajelor, lăsând camera de filmat ca un simplu observator al unor fapte de viaţă. Este, într-un fel, filmul care îţi arată ce se întâmplă după ce „American Beauty” s-a terminat. O lume interioară sfâşiată, animată de cântece despre o viaţă ideală care nu s-a materializat niciodată. Oameni care bântuie printre îndoielile şi întrebările pe care nici măcar nu ştiu dacă şi le pun bine.

Nici Wendy, nici Jon, nici pe plan profesional, nici pe plan sentimental, nu reuşesc să îşi găsească un drum sau să formeze legături sănătoase cu partenerii lor. Wendy are o relaţie cu un bărbat căsătorit. Wendy are motive de îngrijorare cu privire la o tumoare malignă (probabil ca urmare a radiaţiilor de la demolarea militară a turnurilor din 11 septembrie 2001) şi trăieşte de pe urma unui grant acordat de FEMA ca despăgubire pentru distrugerea sănătăţii. Peste 50.000 de new-yorkezi au avut grave probleme de sănătate ca urmare a demolării radioactive a turnurilor gemene, mulţi au dat în judecată statul şi au şi câştigat. Jon, la rândul său, se desparte de iubita sa poloneză pentru că i-a expirat viza, iar slujba de profesor în artă dramatică de la universitate nu este tocmai ce şi-a dorit pentru cariera sa, care alunecă în uitare.

Pe acest fundal, un asistent poate deveni un erou doar pentru că recunoaşte verbal profunzimea trăirii interioare pe care interlocutorul său o are. Sunt lucruri pe care fiecare din noi avem nevoie să le auzim, dar nimeni nu ni le spune. Ei bine, acest film ni le spune, dacă suntem dispuşi să auzim şi nu ne-am închis în lumea noastră aruncând cheia.

Atmosfera autistă a filmului este îmbibată de o durere cutremurătoare, căci Wendy şi Jon sunt, simbolic, în pericolul de a călca pe urmele tatălui lor. Alegerea pe care o au de făcut este între a se refugia într-o lume a viselor, plină de complezenţă pe dinafară şi plină de compromisuri pe dinăuntru, sau a reuşi să îl ierte pe tatăl lor (care nu îşi cere niciodată iertare), să înceteze să-l mai învinovăţească , să se ierte pe ei înşişi şi să-şi asume responsabilitatea cu maturitate pentru ce au în prezent în viaţa lor.

Scena finală a celor doi fraţi stând la căpătâiul tatălui lor este evidenţa finală a unei dispariţii fără cuvinte. Fără verbalizarea disperării şi a furiei interioare, fără tristeţea unor ani pierduţi din viaţă, fără cuvinte măreţe. Scena suprinde prin tăcere şi scurteţe cu mult mai mult decât ar fi reuşit să o facă orice altă ilustrare. Tamara Jenkins a învăţat mult prea bine lecţia şi nu arată personajele vorbind despre emoţiile lor, pentru că e didactic şi necinematografic. În schimb, arată emoţiile prin care trec prin detalii fine. „The Savages” nu e un film la care să te uiţi în timp ce calci sau strângi rufele, ci un film pe care să îl priveşti şi să îl asculţi cu mare atenţie, măcar de două ori. Toată emoţia este concentrată într-o lacrimă, care apare în altă parte.

Un asemenea subiect ar fi putut cu uşurinţă să cadă în patetism, cum se întâmplă cu Dad (1989, R. Gary David Goldberg), în teatralism nereuşit, ca Marvin‘s Room (1995, R. Jerry Irving), în popularism, ca The Intouchables (2011, R. Olivier Nakache, Eric Toledano), în tragedie necruţătoare, ca Tristana (1970, R. Luis Bunuel) sau în didacticism, precum Driving Miss Daisy (1989, R. Bruce Beresford). Cu toate acestea, Jenkins stabileşte un echilibru ferm între genuri şi înclinaţii, făcând un film foarte realist, cu valoare terapeutică.

Rareori se găseşte un film care, pe lângă valoarea psihologică şi mesajele transmise, să aibă sclipirea de geniu care se regăseşte în deschiderea filmului, care este foarte riscantă: fie iese, fie nu. Dar ce se regăseşte în spatele succesului unor asemenea producţii este maturitatea unui autor total şi a unei branşe care a început deja să aibă multe şi bune de spus la Hollywood. Mulţi sunt cei care au încercat să reproducă această sclipire de geniu, şi au reuşit doar nişte ciudăţenii simpatice care frizează neintenţionat absurdul şi prostia (cum a făcut Miranda July în 2005 cu Me and You and Everyone We Know). Aceasta este generaţia la care visau probabil Jim Jarmusch şi Richard Linklater în anii ’80.  

Muzica, supervizarea muzicii (cântecele preluate din alte surse) şi sunetul merită o menţiune aparte. Îmbinarea de comedie şi dramă este perfect subliniată de soudtrackul care te face să te simţi de parcă ai fi înăuntrul unui glob de cristal cu o căsuţă şi ninsoare. Melodiile interpretate la vioară şi la pian dau o profunzime specială filmului. Compozitorul Stephen  Trask, cu o carieră muzicală de  peste 20 de filme în 10 ani, îşi face simţită contribuţia: ascultând cântecele sale, parcă simţi emoţiile vorbindu-ţi. Puteţi asculta mai multe compoziţii pe site-ul său oficial. Vă ofer mai jos doar un fragment din munca sa pentru un alt film:

Stephen Trask – „Allison‘s Song”

Filmul e o capodoperă în sine. Din fericire, este apreciat şi de critici, festivaluri şi cinefili. Doar scenariul a primit 7 premii internaţionale şi a fost nominalizat la Oscar. Philip Seymour Hoffman a primit 5 premii de interpretare şi a fost nominalizat la Globul de Aur pentru acest rol. Laura Linney a câştigat un premiu de interpretare şi a fost nominalizată la Oscar. Filmul a câştigat 2 premii pentru cel mai bun film. În afară de toate acestea, a mai primit 12 nominalizări, din Dallas până în Marracketch, din New York până în Londra, din Gent până în Saint Jordi. 

În cele din urmă, Jenkins ne vorbeşte prin „The Savages” despre arta însăşi, ca formă de a transmite emoţie umană autentică şi ca un triumf asupra melancoliei bolnăvicioase, ca o formă de transforma suferinţa într-un diamant pe care să-l oferi în dar tuturor celor care sunt pregătiţi să-l primească. Dacă încă nu îl apreciezi, îţi doresc să întâlneşti în viaţa ta o perioadă în care să îl apreciezi… sau pe cineva care să te inspire să-l apreciezi, aşa cum a reuşit Howard s-o inspire pe Wendy.

Nota: 10/10

O listă de filme care se încadrează în acest curent cinematografic american, pe care o recomand personal (am trecut şi ratingul meu în dreptul titlurilor):

1996

Jerry Maguire 8/10 Regia: Cameron Crowe nominalizat la Oscar pentru scenariu original

Citizen Ruth 7/10  Regia. Alexander Payne

Swingers 6/10 Regia: Doug Liman

1997

Boogie Nights 8/10 Regia: Paul Thomas Anderson nominalizat Oscar pentru scenariu original

1998

Rushmore 7/10 Regia: Wes Anderson

Little Voice 8/10 Regia: Mark Herman

Slums of Beverly Hills 7/10 Regia: Tamara Jenkins

1999

Election 10/10 Regia. Alexander Payne nominalizat la Oscar pentru scenariu adaptat

American Beauty 10/10 Oscar pentru scenariu original

Magnolia 10/10 Regia: Paul Thomas Anderson nominalizat la Oscar pentru scenariu original

2000

Wonder Boys 7/10 Regia: Curtis Hanson  nominalizat la Oscar pentru scenariu adaptat

Almost Famous 7/10 Regia: Cameron Crowe Oscar pentru scenariu original

How to Kill Your Neighbour‘s Dog 7/10 Regia: Michael Kalesniko

High Fidelity 10/10 Regia: Stepehen Frears

Billy Elliot 10/10 Regia: Stephen Daldry

2001

The Royal Ternenbaums 6/10 Regia: Wes Anderson nominalizat la Oscar pentru scenariu original

Ghost World 9/10 Regia: Terry Zwigoff nominalizat la Oscar pentru scenariu adaptat

2002

About Schmidt Regia: Alexander Payne

Igby Goes Down 7/10 Regia: Burr Steers

About a Boy 7/10 Regia: Chris & Paul Weitz nominalizat la oscar pentru scenariu adaptat

2003

The Station Agent 7/10 Regia: Thomas McCarthy BAFTA pentru scenariu original

2004

Comme une image 7/10 Regia: Agnès Jaoui premiul pentru cel mai bun scenariu, Cannes; premiul César  pentru scenariu

Sideways 8/10 Regia: Alexander Payne  Oscar pentru scenariu original

2005

The Squid and the Whale 7/10 Regia: Noah Baumbach nominalizat la Oscar pentru scenariu original

2006

Thank You for Smoking 7/10 Regia: Jason Reitman

2007

Juno 8/10 Regia: Jason Reitman Oscar pentru scenariu original

The Savages 10/10 Regia: Tamara Jenkins nominalizat la Oscar original

2008

Margot at the Wedding  6/10 Regia: Noah Baumbach

2009

Up in the Air 10/10 Regia: Jason Reitman nominalizat la Oscar pentru scenariu adaptat

(500) Days of Summer 7/10 Regia: Marc Webb

2010

Submarine 8/10 Regia: Richard Ayoade BAFTA pentru scenariu

Greenberg 7/10 Regia: Noah Baumbach

2011

50/50 7/10 Regia: Jonathan Levine

The Descendants 8/10 Regia: Alexander Payne Oscar pentru scenariu adaptat

We Bought a Zoo  7/10 Regia: Cameron Crowe

Carnage 7/10 Regia: Roman Polanski

Young Adult 6/10 Regia:  Jason Reitman