The Purple Rose of Cairo (1985) – Trandafirul roșu din Cairo
Regia: Woody Allen
Distribuția: Mia Farrow, Jeff Daniels, Danny Aiello
The Purple Rose of Cairo este unul dintre cele trei filme realizate de Woody Allen despre lumea show businessului, alături de Broadway Danny Rose și Radio Days, și unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody, după părerea regizorului, împreună cu Stardust Memories și Match Point, datorită, spune el, apropierii de viziunea și experiența personală.
Filmele realizate de Allen în anii `80, chiar și comediile, gen căruia îi aparține filmul de față, încep să conțină mesaje pronunțate ale viziunii autorului care, influențat de regizorii europeni, în special Ingmar Bergman și Federico Fellini, continuă să-și definească un stil personal și o filosofie proprie.
Filmul pare să fie o combinație între alte două filme ale lui Allen, poate mai puțin cunoscute, Stardust Memories (1980) – povestea unui star care este văzut doar din perspectiva celebrității, și Zelig (1983) – un film despre o persoană anonimă, lipsită de personalitate, care s-ar fi putut identifica cu oricine. În The Purple Rose of Cairo, Allen combină cele două povești pentru a-și expune întrebările obsesive despre contrastul dintre personalitatea asumată de un individ și dorințele celor din jur asupra persoanei respective.
Filmul ne aruncă în America anilor `30, în plină criză, când singura modalitate de evadare din realitate pentru o chelneriță romantică, Cecilia (Mia Farrow), este oferită de cinematograful din oraș. Tânăra visătoare, căsătorită cu un bărbat, Monk (Danny Aiello), care folosește violența pentru a-și demonstra iubirea este concediată în aceeași zi în care își prinde soțul înșelând-o. Singura soluție la acel moment pare să fie sala de cinema, unde rula filmul The Purple Rose of Cairo. În contextul vizionării repetitive a filmului, personajul principal, Tom Baxter (Jeff Daniels), aude dorința interioară a tinerei și iese din ecran, spre disperarea colegilor de breaslă, dar și a spectatorilor, care cer banii înapoi, catalogând această întâmplare drept lipsă de respect din partea organizatorilor, și nu ca pe ceva ireal. Din această perspectivă, magicul lumii relatate de Allen este asemănător genului realismului magic, prezența fantasticului în cotidian fiind considerat absolut normal.
Cecilia vede în Tom iubirea la care visează fiecare fată și concluzionează că“iubirea la prima vedere nu se întâmplă doar în filme”, idee ironizată de către regizor pe tot parcursul filmului. Cei doi sunt hotărâți să se iubească în pofida piedicilor, dar cine poate fugi la nesfârșit de spectatorii iritați, de magnații cinematografiei hollywoodiene și de gelozia soților? La care se adaugă, precum cireașa de pe tort, actorul ce îl interpretează pe Tom Baxter în „filmul din film”, Gil Shepherd (interpretat de același Jeff Daniels), un megaloman ce trebuie să-și apere imaginea și poziția de unicat în lume și cinematografie. Așadar începe o urmărire „ca-n filme”, în care fiecare personaj este nevoit să ia o decizie majoră pentru viitor: Cecilia are de ales între fantasma din film și realitatea care pare să prindă un alt contur prin apariția actorului de la Hollywood, iar Gil între dragoste și celebritate.
Practic, filmul urmărește trei direcții și puncte de interes pentru regizor: puterea personajului și a filmului de a avea o realitate și viață proprie, puterea filmelor asupra spectatorilor și dorința acestora de a evada din realitate și deci de problemele care îi înconjoară, precum și statutul de care se bucură lumea cinematografică hollywoodiană, mai ales în anii Marii Depresii. Allen reușește într-un stil comic și magic să elaboreze o idee de care ar trebui să fie conștienți toți spectatorii, și anume influența pe care filmele o au asupra noastră, în special a visătorilor ce nu reușesc să se despartă de imaginile feerice pe care unele filme le transmit. În ce procentaj filmele ne ajută să găsim soluții la problemele noastre și în ce procentaj ne îndepărtează de realitate? Allen parcă ne demonstrează că în timpul vizionării unui film ne creăm speranțe deșarte, care ne blochează într-un timp ireal, filmic, departe de realitate.
Atât eroul din film, cât și actorul ce îl interpretează, poartă semnătura aceleiași persoane, Jeff Daniels, care nu prea reușește să intre în pielea protagoniștilor, ambii lăsând impresia că sunt personaje de desen animat, prea comice și imature pentru a fi acceptate drept reale. Curios lucru, personajul din film luptă să fie altcineva, luptă pentru ființa iubită, pe când actorul se întoarce cu coada între picioare spre artificialitate. Spre deosebire de acesta, Mia Farrow reușește o interpretare perfectă în rolul naivei Cecilia, figura sa angelică și vocea suavă oferind credibilitate interpretării.
Din punct de vedere al imaginii, regizorul pare să aleagă cadre obiective, în care camera ia parte la acțiune fără să se implice, iar audiența vede acțiunea ambelor părți implicate în poveste. Totuși, stilul personal al lui Woody se recunoaște la fiecare pas, filmul fiind o declarație a propriei filosofii, un punct de vedere subiectiv asupra relației realitate – magic.
Woody creează o poveste încântătoare, plină de situații de umor, un film inteligent care oferă posibilitatea spectatorului să întrevadă mesajele și ironiile ascunse sub imaginea de comedie romantică. Totuși, ținând cont de dialogurile banale și de haosul creat de cadrele ritmice, spectatorul modern s-ar putea să nu găsească răbdarea suficientă pentru a urmări această poveste.
Notă: 7/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=Bp6YDZVVbj0′]
1 comment