The Karate Kid (2010)
Regia: Harald Zwart
Distributia: Jaden Smith, Jackie Chan, Taraji P. Henson, Wenwen Han
Imi aduc aminte cu placere de seria Karate Kid din anii ’80, cand fiecare dintre noi se visa mare luptator, cand cumparam carti de Karate sau Kung Fu, cand urmaream cu mare atentie orice film chinezesc, cu Van Damme sau cu Bruce Lee si eram impresionati, dar si invidiosi pe cei care cunosteau arta luptei din Orientul Indepartat. Cu timpul, totul s-a estompat, asemenea filme sunt urmarite din ce in ce mai putin si sunt curios daca cei foarte tineri mai apreciaza acest gen de filme sau a fost doar un hobby al generatiei mele. Am fost surprins, pe de alta parte, sa aflu ca se pregateste un nou Karate Kid, o relansare cu alte persoanaje si alti interpreti al celebrului film, lansat prima data in 1984.
Am dorit din prima clipa sa il vad, sa imi dau seama cum am evoluat in timp, atat noi, spectatorii fideli ai filmului initiali, dar si modalitatea de transpunere in scena a unui film sa spunem simplu, dar care a impresionat la vremea lui. Si nu am avut niciun mare regret, actiunea este la fel de interesanta, personajele mai moderne si mai adecvate noilor situatii, iar distributia foarte buna. Astfel, in rolul principal este Jaden Smith, mai cunoscut pentru faptul ca este fiul lui Will Smith (oare acest lucru a contat atunci cand a fost ales in rolul lui Dre Parker?), care se descurca de minune in aceasta pozitie, chiar daca pare firav, nepotrivit locului, pentru ca tocmai aceasta se dorea.
Surpriza pentru mine a fost chiar Jackie Chan. Un actor care se regasea intre favoritii generatiei mele, pentru rolurile jucate in anii ’80-’90 (cine nu isi aduce aminte, de exemplu, de Maestrul betiv?), dar care in ultimii ani a exagerat cu comediile si filmele politiste de la Hollywood, cliseistice si fara nicio schimbare in stilul de interpretare: batai, actiune, lupte in jurul unor obstacole etc. In acest film, este un om distrus sufleteste, care nu mai doreste sa se intoarca la Kung Fu-ul practicat in tinerete, datorita unei tragedii in familia sa. Din partea lui asistam doar la o singura lupta, defensiva, dar, ceea ce este important, el construieste stilul de viata si de lupta al invatacelului american, Dre Parker, invatandu-l ce inseamna Kung Fu si care sunt cele mai importante lucruri in viata, incepand chiar cu cele mai marunte, neobservate.
Unui film pe care l-am apreciat si pe care il recomand i se pot gasi insa si defecte. In primul rand, pentru un film care nu se doreste o capodopera, ci mai curand un blockbuster, este destul de lung. Cele doua ore si douazeci de minute sunt prea mult, turneul final pare a nu isi mai avea rostul intr-o poveste care curge lin, insotita, normal, si de o frumoasa poveste de dragoste intre doi adolescenti de rase diferite, el negru mutat fortat in Beijing, ea chinezoaica obligata de parinti sa exerseze la vioara pentru a fi acceptata la Academia de Muzica.
In al doilea rand, asa cum am precizat anterior, povestea este foarte interesanta si captivanta inca de la inceput, pentru ca exista o drama persoana a lui Dre, care se simte amenintat tot timpul atat de baietii din scoala, luptatori renumiti, dar si conflictul cu o tara in care tocmai a sosit si pe care nu o intelege. De aceea, lungirea prea mare a peliculei si suprapunerea pe un turneu de Kung Fu, ce isi avea locul intr-un alt film (parerea mea), ii aduce filmului mai degraba dezavantaje si nu ii confera acea aura de film unic, de ilustrare a conflictelor de personalitate la mutarea intr-o tara noua, asadar intr-o alta lume.
