Che ora è (1989) – Cât e ceasul?
Regia: Ettore Scola
Distribuția: Marcello Mastroianni, Massimo Troisi, Anne Parillaud
‘Che ora è’, filmul din 1989 al lui Ettore Scola, este o admirabilă demonstrație a faptului că filmele mari pot fi de multe ori simple și că nu sunt neapărat necesare efecte sofisticate sau intrigi complexe pentru a ajunge la inimile spectatorilor. Tot ceea ce trebuie este un scenariu care să spună o poveste sau să descrie o situație adevărată în cuvinte care funcționează bine pe ecran și actorii potriviți pentru a transforma imaginile în episoade de viață care emoționează sau transmit mesaje cu miez. Simplu, nu-i așa? Dar câți regizori au talentul, norocul și îndrăzneala de a face asemenea filme? Ettore Scola este în mod sigur unul dintre ei și dacă ‘Che ora è’ este un film mai puțin menționat și poate mai puțin cunoscut în filmografia lui, este momentul, cred, pentru o re-evaluare.
Filmul relatează o zi din viețile unui tată și a fiul său care se întâlnesc după mulți ani de distanță – poate nu atât geografica, cât sufletească. Marcello, tatăl, este un avocat foarte bogat, care nu are nicio problemă să ofere cadou un apartament în centrul Romei sau un automobil de lux. Michele, fiul, este militar în termen și nu prea pare a ști ce vrea să facă cu viața sa. Tatăl vine de la Roma la Civitavecchia unde fiul își satisface serviciul militar pentru a petrece cu el o zi împreună și a încerca să-l cunoască mai bine, să-l ghideze și să-l ajute așa cum crede el că este mai bine. Cei doi bărbați sunt foarte diferiți însă. Treptat, înțelegem că este vorba nu doar despre o prăpastie intre generații și o diferență de stiluri de comunicare. Marcello fusese un tată ocupat și absent. Încercarea de a relua legătură cu fiul său este tardivă, însoțită de cadouri exagerate, de sfaturi inoportune, de presiuni intruzive. Se vorbește mult, dar comunicarea prin cuvinte nu funcționează bine. Deschiderea care se produce la un moment dat este prilejuită de amintiri comune și de ceasul moștenit de la tatăl lui Marcello, bunicul lui Michele, care este pentru acesta din urmă un cadou mai prețios decât toate celelalte comori oferite de tată. Cei doi vor ajunge poate să se cunoască ceva mai bine, dar lumile lor rămân diferite. Cum este firesc să fie, în definitiv.
Am spus deja că se vorbește mult în film, și poate că unii spectatori vor fi deranjați de acest aspect. Cred că pentru scenariști verbozitatea (excesivă chiar și pentru un film italian) a fost însă intenționată. In felul acesta este subliniat mai bine decât în orice altă parte că în comunicare cuvintele nu totdeauna ajută și uneori chiar dăunează – maschează și deformează. Momentele de apropiere sunt ne-verbale, și poate că ar fi fost bine ca acestea să fie ceva mai multe. Intepretarea celor doi actori este magistrală. Pentru Mastroiani este unul dintre cele mai impresionante roluri ale sfârșitului (brusc și prea devreme) al unei cariere formidabile. Massimo Troisi este un partener excelent și cei doi sunt credibili și emoționanți. Cred că mulți dintre bărbații care au văzut acest film s-au recunoscut în personajele tatălui și ale fiului, poate în amândouă. Îndrăznesc să spun că ‘Che ora è’ (fără semn de întrebare, acesta este titlul original) este unul dintre cele mai emoționante filme despre relații tată-fiu făcute vreodată.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
