Oslo, coproducție HBO 2021
Regie: Bartlett Sher
Distribuție: Ruth Wilson, Andrew Scott, Jeff Wilbusch, Salim Dau, Igal Naor, Waleed Zuaiter
Ce coincidență bizară că exact în perioada când Israelul și Palestina se înfruntă într-un nou conflict armat terifiant, HBO alege să lanseze filmul Oslo o producție britanico-israeliano-palestiniană care are la bază multi-premiata piesă de teatru cu același nume de J.T. Rogers. Cu toate acestea, nu pot decât să mă bucur pentru această premieră absolut extraordinară, pe care am urmărit-o cu sufletul la gură, datorită distribuției de excepție și a unui text atât de bine scris, încât și acum simt furnicături când mă gândesc la el. Așadar permiteți-mi să-i contrazic vehement pe cârcotașii care afirmă că nu se mai scrie teatru de calitate.
Dimpotrivă, în ultimul timp am parcurs câteva texte dramaturgice europene care m-au lăsat fără cuvinte. Autori care sondează psihicul uman parcă mai bine decât Cehov. Scriitori care prin piesele lor reușesc să scoată la suprafață probleme sociale, politice și economice contemporane, dar și universal valabile, astfel încât operele lor vor rămâne cu siguranță în istoria teatrului. Mai mult, apreciez efortul caselor de producție europene și americane de a transforma aceste bucăți de viață în adaptări pentru marele și micul ecran, căci în acest fel reușesc să popularizeze piesele de teatru, făcându-le cunoscute unui public cât mai larg. De asemenea, un text precum Oslo trebuie să ajungă la cât mai multe persoane, trebuie să fie urmărit și înțeles chiar de către cei care chiar au puterea de a opera schimbări la nivel politic. Căci piesa lui J.T. Rogers pune pe tapet câteva probleme „arzătoare” ale societăților moderne.
Pe lângă aducerea în prim-plan a războaielor dintre israelieni și palestinieni, filmul vorbește despre acceptare, toleranță, incluziune socială a tuturor categoriilor de oameni, indiferent de nație, religie, limbă, despre dorința și necesitatea de a exista pace între popoare, despre absurditatea războiului și a oricărui tip de conflict armat. Nu în ultimul rând, producția HBO este una extrem de interesantă din punctul de vedere al distribuției, căci alătură doi reprezentanți de seamă ai cinematografiei britanice cu câteva vârfuri ale actoriei evreiești și arabe. Acest melanj artistic are ca scop sublinierea importanței armoniei dintre orice tip de persoane și, de asemenea, oferă șansa spectatorilor europeni și americani să cunoască și alți actori, din alte sfere culturale și lingvistice.
Filmul lui Bartlett Sher este, totodată, și o frumoasă reverență adusă acelor persoane care, din umbră și din spatele camerelor de luat vederi, organizează cele mai complicate întâlniri socio-politico-economice și care își doresc cu tot dinadinsul să le medieze pe acestea pentru a restabili echilibrul mondial. Doi astfel de oameni sunt Mona Juul și Terje Rød-Larsen, protagoniștii piesei și filmului în discuție. Ambii sunt persoane cât se poate de reale, care în 1993 au reușit ceea ce nimeni până atunci nici măcar nu încercase – au adus la un loc câțiva decidenți atât din partea Israelului, cât și din partea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO, în engleză), unde altundeva decât la Oslo, pentru a-i îndemna să poarte discuții care să pună capăt neînțelegerilor de zeci de ani dintre cele două popoare.
Portretizarea celor doi străluciți diplomați norvegieni este făcută de Rogers, în textul său, cu mult șarm, cu eleganță și chiar cu umor. Mona și Terje sunt căsătoriți, aspect care i-a permis dramaturgului să se joace puțin cu relațiile scenice, lucru pe care îl vedem din plin și în adaptarea pentru televiziune. Nu pot să nu menționez, ba chiar să subliniez faptul că Ruth Wilson și Andrew Scott (doi actori pe care mereu i-am admirat și i-am apreciat) scot la iveală cele mai frumoase, omenești și normale aspecte pe care le au cele două personaje pe care le interpretează. Micile scene casnice din apartamentul lor, privirile fugare pe care și le aruncă pe parcursul subiectului atât de serios, de grav, ajută la destinderea unei atmosfere oricum mult prea tensionate și dau un aer de intimitate întregului mediu. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un subiect cinematografic uriaș redus cu dibăcie la un soi de piesă de cameră, în care personaje mai mult sau mai puțin atotputernice din sfera politică a Orientului Mijlociu sunt prezentate sub o lupă care le mărește atât defectele, cât și calitățile de sute de ori.
Am menționat deja contribuția artistică a celor doi protagoniști britanici. Însă, așa cum am spus mai devreme, lor li se alătură câțiva reprezentanți de seamă ai ecranului din partea evreiască și arabă. Astfel, avem ocazia de a-i admira, în primul rând, pe Salim Dau (în rolul primului ministru al PLO) și pe Jeff Wilbusch (în rolul lui Uri Savir, un important politician și diplomat israelit) într-o ciocnire de forțe titanice având loc într-o elegantă sufragerie. Cât rafinament în jocul celor doi, câtă inteligență în fața camerei de filmat, adusă în folosul construirii migăloase nu doar a propriilor personaje, ci și pentru sublinierea relațiilor dintre ele. Iată, așadar, că putem descoperi actori cu uriaș talent și în afara granițelor artistice cu care ne-am obișnuit.
Aș îndrăzni să spun că am putut observa subtilitatea jocului și măiestria talentului mai bine la acești actori mai mult decât la cei europeni și americani. Același aspect l-am putut observa și la Waleed Zuaiter, un foarte cunoscut și apreciat actor și producător american cu rădăcini palestiniene, care în Oslo îl interpretează pe Hassan Asfour, membru al PLO cu puternice vederi socialiste. Toate scenele și momentele în care Zuaiter se află în fața spectatorilor devin adevărate bombe cu ceas datorită energiei puternice ținută sub control de actor, energie de la care nu știi dacă să te aștepți să explodeze sau să facă implozie, distrugând personajul. Ceea ce este de remarcat, de altfel, la majoritatea secvențelor de discuții dintre liderii israelieni și cei palestinieni este (din nou!) rafinamentul cu care autorul și-a condus dialogurile personajelor sale, amestecând cu subtilitate și măiestrie un umor fin, o ironie delicată cu problematici extrem de serioase, de grave și de importante pentru bunul curs al societăților în cauză.
Oslo, așadar – o producție de televiziune marca HBO mai mult decât binevenită în contextul actual. O reverență față de diplomația europeană și mondială, dar și o necesitate social-artistică, un film pe care (așa cum am menționat în deschiderea acestui articol) ar trebui să îl vadă și revadă toți liderii politici de astăzi, în special cei din Israel și Palestina, spre a-și aminti importanța acțiunilor luate în 1993-1994 în capitala Norvegiei. Poate că, totuși, arta are o șansă să salveze socialul, politicul și economicul. Poate că teatrul și filmul chiar au menirea de a ne pune niște oglinzi în față spre a ne convinge să ne modificăm caracterul și drumul în viață. Iar când această oglindă ne oferă și posibilitatea de a admira o mână de actori de cea mai înaltă calitate, atunci cu siguranță știm că măcar spiritual vom avea parte de un festin artistic care se dovedește a fi cu atât mai valoros cu cât nu utilizează absolut niciun fel de efecte speciale și de aspecte bombastice, bazându-se doar pe actorie, pe relații și pe scenariu.
Din 29 mai pe HBO și HBO Go.
Nota: 10/10
(Surse foto: www.imdb.com, https://theplaylist.net/, www.nytimes.com, https://moviehouz.com/, www.teamhuman.fm)
