Close Relations (2016) – Rodnye – Rude
Letonia, Germania, Estonia, Ucraina – 2016
Scenariul si regia: Vitali Manski
Film vizionat in cadrul festivalului OneWorld Romania – editia a 11-a – 2018
Vitali Manski este un scriitor, scenarist si regizor de origine evreo-ucraineana, nascut la Lvov in anul 1963. Actualmente (din anul 2014) este rezident in Riga. Este fondatorul Festivalului rus international ARTDOC Fest, care colaboreaza cu Riga International Film Festival. Acestea sunt lucruri pe care le-am aflat in cadrul sesiunii de Q&A, dupa vizionarea acestui film complex, intrigant, dur si dureros, și care au completat imaginea unui creator apasat de vremurile si faptele carora le este martor constient, cu atat mai apasat cu cat se simte implicat atat prin radacinile si sentimentele sale nationalist-ucrainene, cat si prin apartenenta sa istorica la imperiul sovietic in care s-a nascut si s-a format.
Recunosc ca in zilele ce au urmat vizionarii, am consultat cateva articole referitoare la evenimentele istorice ale anilor 2013-2015 privind Ucraina, Rusia, Republica Populara Doneţk, Crimeea si nu in ultimul rand, EuroMaidanul. Cu harta in fata, urmarind vechi si noi hotare. In anii mei de scoala, Romania se invecina la nord cu Polonia 🙂 .
Pentru ca asta face filmul “Rude” (tradus la noi), asa cum ne anunta dintru inceput organizatorii Festivalului OneWorldRomania, “ne pune in fata o triplă tragedie: cea a imperialismului rusesc și sovietic, cea a Ucrainei și cea a unui univers personal, intim brăzdat de istorie”.
Vitali Manski, impreuna cu colaboratorul sau intrinsec, camera de filmat, strabate universul “mamei Rusia” si dezbate, alaturi de rudele sale raspandite de soarta, pe acest vast teritoriu, problemele Post-Maidan. Din Lvov, din Kiev, din Polonia, din Donbas – Donetk, Crimeea – rubedenii de toate varstele si din toate extractiile sociale… vorbesc, isi amintesc, regreta-sau-nu-regreta, isi pun intrebari, cauta linistea, se revolta impotriva razboiului, impotriva coruptiei, isi traiesc nostalgiile, viseaza la un viitor, si din nou isi pun intrebari: cat va mai dura razboiul? Ce mai inseamna cuvantul “mir”? ce mai inseamna cuvintele “democratie, libertate, victorie”? Oamenii acestia par a stii totul! Pentru ca fiecare priveste la televizor! Si astfel, fiecare, este depozitarul propriului sau adevar! Acela prezentat la televizor si inteles de catre fiecare, prin propria sa putere de intelegere. Au fost ucraineni, au fost polonezi, au fost sovietici, sunt din nou ucraineni, sunt nationalisti, cara dupa ei fara sa fie foarte constienti – un tragic balast – traumele fascistmului si nazismului… unii calca astazi pe teancuri de dolari, altii isi amintesc de foametea indurata in Rusia extrema si de bucuria – apoi – a descoperirii carnatilor din zona miniera a Donbasului… unii regreta paradisul Crimeii… vacantele oferite de partid si de sindicat in vilele din Kerci, Sinferopol, Sevastopol sau Odessa (straşnaia vremia), reclama “nevoia de ordine” (vesnicul regret al unui “tatuc”), simt “vidul de putere”. Unii au lucrat pentru putere, inlauntrul ei – URSS era totul! – au profitat din plin, acum se simt inselati – au fost inselati pana si de marea cinematografie sovietica – acum totul li se pare dureros, trist! Altii reclama… “ne-am stricat istoria”. Sau si mai dureroasa, o replica precum “nu mai sunt oameni cu sange pur aici!”. Plus problemele de limba! Mari probleme, care si acestea imping la un nationalism desantat. Canalele TV, internetul Skype-ul – “tara ta e insultata”! Cerata apare din orice… “mai suntem rude?” “Ucraina nu a pierit – nici libertatea, nici gloria sa” – versurile lui Taras Sevcenko.
Diviziunea, distrugerea valorilor, ‘americanii sunt de vina”, “si ONG-urile”, “Naşa Rodina – Tara noastra”.
Fiecare rubedenie are propria sa istorie personala, traversata si bulversata de istoria la nivel macro. Radacini dislocate, echilibru zdruncinat, sentimente proRusia, sentimente anti-Rusia, nationalism exacerbat, sentimente pro si anti Europa, conflictul ucraineano-rus este ca magna unui vulcan stins, care continua sa se prelinga si sa se insinueze in mintile si sufletele oamenilor. Otravindu-le.
Fiecare intalnire si discutie cu fiecare dintre rude reprezinta cate un studiu psiho-etno-socio-politic. Dureros fiecare acest studiu, pentru ca alaturandu-le in arhitectura filmului, avem o imagine globala extrem de tensionata, dezastruoasa uneori, a conditiei umane prabusite sub vremuri, sub istorie, sub interese. Si cat de multa putere ii trebuie unui biet om sa gandeasca, sa inteleaga si sa-si pastreze ratiunea si valorile necesare pentru a-si conserva speranta si mai ales puterea de a rationa catre o solutie corecta si viabila.
Un film – repet – complex si dureros si eu una simt nevoia de a-l vedea din nou si nu numai inca o data, pentru a intelege cat mai bine cu putinta… istoria, atat de repetabila in multe colturi ale lumii. Si ma refer aici la multe alte conflicte de gen de pe glob, violente sau nonviolente (fara sa le mai insir… chiar de curand a mai izbucnit unul de separatism intre Spania si Catalonia).
In toata aceasta problematica dureroasa a filmului, ca de altfel oriunde este durere si tensiune, apar si momente de umor, inevitabil – si Vitali Manski stie sa le surprinda si sa le lase sa curga natural, asa cum naturala, frusta si surprinzatoare este si natura umana a personajelor-rude ale sale.
Am fost placut surprinsa sa constat cat de multa limba rusa am pastrat in memorie din cei sapte ani de studiu in scoala. Si profesori buni si memoria buna a tineretii. Astazi uit cu usurinta ce am trudit invatatand ieri 🙂 .
