L’enfant sauvage (1970) – Copilul sălbatic
Regia: François Truffaut
Distribuția: François Truffaut, Jean-Pierre Cargol, Françoise Seigner
‘L’enfant sauvage’ (tradus în engleză ca ‘The Wild Child’) realizat în 1970 aduce pe ecran multe din cele care îmi plac în filmele lui Francois Truffaut: abordarea directă și sinceră, plăcerea de a povesti spectatorilor o poveste care emoționează, fascinația pentru sfârșitul copilăriei și trecerea spre maturizare, folosirea cu profesionalism a mijloacelor de exprimare cinematografică și explorarea de căi noi, făcută fară ostentație și cu deschidere spre spectatori. Filmul abordează genul istoric și scenariul este bazat pe un caz real. Povestea are însă destulă generalitate pentru ca mesajul să fie valabil în orice epocă. ‘L’enfant sauvage’ este realizat la sfârșitul deceniului care văzuse Noul Val consacrându-se și diversificându-se astfel că principalii sai exponenți plecaseră în direcții diferite. Francois Truffaut a fost acela dintre ei care a rămas cel mai apropiat de public.
Povestea începe în 1798 cu descoperirea în pădurile de lângă localitatea franceza Aveyron a unui băiat de vreo 12 ani (interpretat de Jean-Pierre Cargol care nu a continuat o carieră actoricească) care părea să fi trăit cea mai mare parte a vieții sale în sălbăticie. După ce este capturat și adus la Paris, este luat în grijă de doctorul Itard (Francois Truffaut) care cu ajutorul menajerei sale, doamna Guerin (Francoise Seigner) își asumă sarcina de a completa prin educație prăpastia dintre modul de viață sălbatic în natură și ceea ce în acea epocă era considerată viață ‘civilizată’. Procesul de adaptare, cunoaștere, învățare se petrece în paralel cu maturizarea băiatului aflat în pragul adolescenței. Filmul se bazează pe jurnalul real al doctorului Itard, care consemna și progresele procesului de tratament și educație prin care trecea copilul și reflecta asupra diferențelor dintre stările naturală și socială a oamenilor, într-o perioadă în care aceste întrebări îi preocupau nu numai pe oamenii de știință ci și pe filosofi.
Francois Truffaut folosește în acest film multe tehnici cinematografice puse în serviciul acțiunii și al ideilor principale ale intrigii. Se distribuie pe el însuși în rolul doctorului Itard, un personaj care este o sinteză a ideilor iluminismului, deschizând calea secolului în care știința medicală, psihologia și educația aveau să facă mari progrese. Imaginea lui Truffaut cu jobenul rămâne în memoria spectatorilor. Folosirea imaginii alb-negru preluată din tehnicile Noului Val este eficientă, cu treceri intre scene în stilul filmelor mute și cu cadre care amintesc de Hitchcock, dar ceea ce rămâne în memorie din imaginea semnată de Nestor Almendros sunt dimensiunile și forța naturii. De fiecare data când se filmează în exterior natura pare să domine personajele umane, dacă acestea există. Simțim magnetismul pădurii chiar când aceasta este filmată printr-o fereastră. Acest raport imagistic are cred semnificație specială într-un film care vorbește în mare parte despre echilibrul dintre natură și civilizație.
Puterea filmului derivă în opinia mea în mare parte din sinceritate. Vizionând ‘L’enfant sauvage’ nu am avut în niciun moment senzația de manipulare melodramatică. Ceea ce vedem pe ecran este povestea unei apropieri și cunoașteri reciproce, filmată cu realism în detalii dar și cu profundă empatie. Educația poate produce civilizație – mesajul acesta poate suna retoric, dar la Truffaut el pare autentic.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Livresque-sentinelle.blogspot.com)
