Memento (2000)

Memento (2000)

Regia: Christopher Nolan
Scenariul: Christopher & Jonathan Nolan
Muzica: David Julyan
Distribuţia: Guy Pearce, Carrie-Anne Moss, Joe Panteliano

Devin din ce în ce mai sigură că voi avea nevoie de încă o vizionare pentru a înţelege acest film. Deşi surprinzător prin modul de a spune o poveste, el este foarte întortocheat, aş putea spune chiar lent, însă puternic. Se întrevede tema din Inception, acceptarea unei realităţi în detrimentul celei adevărate pentru fericire, căutarea unui răspuns de negăsit, răzbunare, vise, amintiri, iubire.

Leonard Shelby (Guy Pearce) caută să îşi răzbune soţia violată şi ucisă, bazându-se pe tatuaje, fotografii şi bilete scrise de el. În urma unei răni la cap, el nu poate crea amintiri noi şi îşi formează un sistem prin care să îşi facă viaţa posibilă, devenind însă obsedat şi riscând să piardă tot ce a putut salva. El este ajutat de Natalie (Carrie-Anne Moss, Trinity pentru amatorii Matrix), o femeie cu un trecut în lumea drogurilor, şi de Teddy (Joe Panteliano, într-un rol antagonic, extrem de subtil şi bine executat).

Un personaj la fel de important, deşi fără a avea un rol activ în căutarea lui Leo, este Sammy Jankis. Acesta, cu o problemă de memorie identică, ajunge să îşi ucidă din greşeală soţia bolnavă de diabet, după ce aceasta îl forţează să îşi amintească data ultimei ei doze. El este o victimă a propriei boli şi suferă mult, deoarece, la fel ca Leo, îşi iubeşte mult soţia şi vrea să o vadă fericită, deşi aceasta nu îi poate accepta condiţia.

Modul în care este spusă această poveste este foarte original: cunoscut drept ”filmul filmat invers”, Memento porneşte cu un fir narativ în ordine cronologică inversă şi întrerupt de o istorisire în alb şi negru, în ordinea normală a desfăşurării lucrurilor. Geniul lui Nolan&Nolan stă în uşurinţa cu care au îmbinat elementele de film noir cu bizara cronologie realizată la montaj şi tortura psihologică a personajului principal. Departe de a fi doar un thriller reuşit, acest film ne conduce prin mai multe stagii ale confuziei, pentru a sfârşi într-un stil asemănător cu Inception, printr-un moment în care atât Leonard/Dom, cât şi publicul trebuie să aleagă realitatea pe care o vor accepta drept adevărată.

Regia este reuşită, nu aş putea spune extraordinară, deşi există anumite scene cu adevărat memorabile, printre care momentul în care putem citi tatuajul de pe pieptul lui Leonard, scris invers şi lizibil doar privit în oglindă. A fost o scenă cu foarte multă putere, ilustrând perfect motivaţia personajului, cât şi obsesia lui. La fel este şi scena din casa lui Natalie, care  nu poate fi descrisă într-o recenzie de film, deoarece ar diminua efectul.

Muzica ar fi putut fi mai bună, mi s-a părut banală, deşi era potrivită cu anumite scene (Carter Burwell a făcut o treabă mai bună în Requiem), costumele elocvente şi maşinile pe măsură, deşi nu joacă un rol atât de important la început. Laitmotivele fotografiilor, ”Am această condiţie”, scrisul, notiţele, Sammy Jankins ajută la creearea unei intrigi complexe, dominate de pierderea memoriei şi de relativitatea timpului.

Apărut în acelaşi an cu Requiem for a Dream a lui Aronofski, Memento a însemnat asumarea de către producători a unui risc. Deşi toţi îi vedeau valoarea artistică şi erau convinşi de impactul pe care l-ar putea avea, li se părea prea greoi şi prea întortocheat pentru ca un public obişnuit să îl poată savura. Din fericire, Nolan a avut parte de susţinerea surprinzătoare a lui Steven Soderbergh, care a promovat filmul în întreaga lume a Hollywood-ului, asigurând audienţă în peste 500 de cinematografe americane, devenind curând un cult.

Lăudat la Festival de la Viena, aplaudat la Sundance, mă voi ridica şi voi spune: Da, acesta este un film bun. Am rămas însă cu multe întrebări. Bineînţeles, am fost perfect de acord cu acest tip de confuzie în Inception, când titirezul continua să se învârtă în lumea ”reală”, deoarece susţinea perfect mesajul filmului: limita dintre real şi vis şi cât de mult depinde de alegere. În Memento, a rămas şi mai multă confuzie. Finalul este dramatic, este înfiorător şi arată o faţă a lui Leonard cu totul diferită de ce văzusem, însă pare cumva amestecat. Deşi finalul este de fapt începutul intrigii, mi s-a părut prea mult în ultimele minute, prea comasat, prea… confuz. Poate e doar părerea mea.

Christopher Nolan a avut însă timp să demonstreze că poate şi mai bine. După acest debut fulminant, el a fost angajat de Warner Bros să regizeze ”Batman Begins”, pornind o nouă frenezie, bine întemeiată, din moment ce sunt şi eu parte din ea.

Uitaţi-vă la Memento. Nu este un film uşor la vizionare şi cere un efort pentru a fi urmărit. Până la urmă, filmul este o realitate virtuală, pe care noi o acceptăm pentru câteva ore şi nu numai.

Nota: 9,5/10