Bidonville: Architectures de la ville future (2013) – Mahalale: orașele viitorului
Regia: Jean-Nicolas Orhon
Canada, 2013
Film vizionat în cadrul Urban Eye 2018
Una din șase persoane locuiește într-o mahala, o clădire dezafectată sau într-o locuință insalubră. Guvernele încearcă uneori să rezolve această problemă construind locuințe de stat în care cei mai mulți dintre cetățeni refuză să trăiască. Motivul este acela ca locuințele nu reușesc să ofere soluția potrivită realității lor imediate. Cei mai mulți dintre locuitorii acestor așezări trăiesc din troc sau pe urma animalelor pe care le cresc pe lângă adăposturi. În lipsa acestora, ei nu mai au niciun mijloc de existență.
Documentarul Mahalale: orașele viitorului dezbate problema locuirii în perioada suprapopulării zonelor urbane privind structurile construite la scară umană din perspectivă sociologică și filozofică. Filmul oferă o privire intimă la rezidenții și familiile lor care au reușit cu ingeniozitate să-și construiască locuințe care să le satisfacă nevoile, inspirându-se de multe ori din tradiția arhitecturală a spațiului de origine purtându-ne într-o călătorie umană și estetică în jurul lumii: în Mumbai, India, patria celei mai mari mahalale din Asia; în Rabat, Maroc, pe locul a ceea ce a fost cândva un pământ fertil pentru agricultură; într-un oraș de corturi din Lakewood, New Jersey; într-un cartier de rulote din Marsilia, Franța și într-o comunitate cu populație nativă din Kitcisakik, Quebec.
Structurat parte pe mini interviuri cu sociologi, cercetători si responsabili de tabere, parte pe scurtmetraje realizate direct în taberele sau satele cu oameni fără casă, filmul prezintă perspective diferite legate de evoluția acestor așezări. Dacă unii dintre cei intervievați, printre care scriitorul Robert Neuwirth, consideră că mahalaua trebuie integrată în planurile urbane ale viitorului nu numai din punct de vedere arhitectural, ci și sociologic și din perspectiva resurselor umane, mergând pe ideea de bază conform căreia locuitorii mahalalei nu sunt numai persoane rău intenționate, hoți, drogați sau dependenți de alcool, ci și persoane ca oricare dintre noi, care însă au fost ori victimele unor evenimente nefericite care le-au dat viața peste cap, fie, în cele mai multe dintre cazuri, persoane care au migrat din locurile de origine către oraș, pentru ca-o găsi un loc de muncă și care nu au reușit să facă față condițiilor de acolo. Chiar dacă și-au găsit un loc de muncă, nu au o casă, ceea ce îi reduce la denumirea generală de omeni fără adăpost.
Susținând prin unii dintre cei intervievați, ideea ca dreptul la adăpost/casă/refugiu ar trebui să fie garant pentru toți oamenii, dar și ideea că trebuie să ți se permită să găsești și construiești o casă atunci când găsești un spațiu potrivit, filmul prezintă oamenii mahalalelor dintr-o altă perspectivă decât am fost obișnuiți. Acceptarea acestor spații ca parte a orașelor viitorului, dar și încercarea de a le aduce aproape de spațiile urbane contemporane este însă o utopie, după cum susține și unul dintre cei invitați să vorbească. Ele vor fi totdeauna în urma orașelor, oricâte eforturi ar face locuitorii săi să țină pasul cu restul.
Îngrijorător este că aceste spații se măresc înttr-un ritm continuu și alert, în câțiva ani ajungându-se la situația în care un om va locui în mahalale. Nu știu în ce măsură putem vorbi realmente de orașe ale viitorului, însă faptul că așezările sunt o realitate frapantă este un adevăr de necontestat. Filmul nu propune soluții, cât încearcă să tragă un semnal de alarmă referitor la faptul că dezvoltarea urbană în detrimentul celei rurale nu are întotdeauna efecte pozitive.Sunt multe efecte adverse, negative din păcate care afectează milioane de oameni anual.
Soluția, nu problema, la unele dintre situațiile cu care se confruntă lumea modernă este însă mahalaua, care oferă un spațiu relativ sigur pentru cei care ajung acolo, dar și o modalitate de viețui după o serie de reguli care nu se aplică orașelor clasice.
