Les nuits de la pleine lune (1984)- Nopţile cu luna plina
Regia: Eric Rohmer
Distribuţia: Pascale Ogier, Tcheky Karyo, Fabrice Luchini
Guest post by Andreea-Movies as Mentors.
Les nuits de la pleine lune, în regia lui Eric Rohmer, reprezentant al grupului Nouvelle Vague alături de regizori precum Truffaut sau Rivette, este al patrulea film din ciclul ‘Comédies et Proverbes” (1981-1987). La baza lui se află un proverb creat chiar de regizor: „Qui a deux femmes perd son âme, qui a deux maisons perd sa raison” (“cine are două femei îşi pierde sufletul, cine are două locuinţe îşi pierde simţul raţiunii”), care este prezentat spectatorului încă de la începutul peliculei, cu rol introductiv in spectacol.
Filmul ne prezintă lumea franceză din jurul anilor ‘70-‘80 când femeia pariziană era în deplină libertate, dornică de noi experienţe şi boemă prin definiţie. În acest caz, femeia este tânăra Louise care locuieşte cu iubitul ei, Rémi, undeva în “banlieue”, lângă Paris. Doritoare de petreceri şi companie bună, Louise hotărăşte să-şi renoveze apartamentul ce-l deţinea în Paris tocmai pentru a-l folosi în week-end, când urma sa se întoarcă de la petreceri, petreceri la care Rémi oricum nu doreşte să meargă. Chiar dacă Rémi nu înţelege dorinţa ei de libertate, ii îngăduie să-şi îndeplinească acest mic moft, mulţumindu-se cu asigurările ei continue de iubire.
Louise se află mereu în atenţia bărbaţilor, aceştia fiind atraşi inevitabil de ea datorită acelui “je sais pas quoi”, de care ea pare sa nu fie conştientă. Aşadar îl avem pe Rémi, iubitul ei, un bărbat cam posesiv, Octave, prietenul lui Louise, bărbat căsătorit şi cu copil, dar care trăieşte cu o pasiune neîmplinită pentru Louise şi de care încearcă să “scape” cu orice ocazie, şi Bastien, un tânăr care devine foarte repede cel mai în câştig din toată afacerea aceasta, tocmai pentru că nu vrea nimic serios de la fată.
Louise este percepută ca o fată visătoare, ce are nevoie întotdeauna de un protector; în schimb, ea crede că ştie destul de bine care-i sunt principiile şi dorinţele, cel puţin până în momentul în care situaţiile au darul de a-i răsturna tot „sistemul filosofic”.
În momentul în care îşi câştigă libertatea, fuge şi mai mult de propria persoană şi de propriile probleme pentru a se arunca în braţele tânărului Bastien care, bineînţeles, că nu-i oferă nici o satisfacţie. Totuşi, când realizează că, de fapt, Rémi este cel pe care îl vrea, va avea o surpriză, căci se pare că el, intre timp, a găsit pe cineva pentru care poartă o dragoste mai mare. Aşadar, Louise trebuie să se retragă, respectând în felul acesta înţelegerea avută iniţial cu Rémi: dacă unul dintre ei va întâlni o persoană pe care o va iubi mai mult, celălalt se va retrage.
Ceea ce place la filmul lui Rohmer este spiritul vulnerabil ce învăluie personajele şi lumea infidelă pe care o creează aceştia din cauza lipsei lor de stabilitate, realism şi maturitate. Pascale Ogier în rolul lui Louise este o alegere perfectă; prezenţa ei diafana, ochii mari ce iţi lasă impresia că nu înţelege nimic din ceea ce i se spune, felul băieţesc de a merge (aici parcă îmi aduce aminte puţin de Meg Ryan) şi principiile lipsite de soliditate fac din ea interpreta ideală pentru o satiră adusă acelei categorii de tineri ce încă nu şi-au stabilit orizontul. Si celelalte personaje au o manieră ireală de a se prezenta pe toată durata filmului. Chiar dacă toate personajele îşi expun fără cea mai mica problemă opiniile despre orice subiect adus în discuţie, unele dintre ele fiind dintre cele mai ilogice, totuşi nu reuşesc să ofere credibilitate.
Rohmer este genul de regizor care munceşte enorm pentru un film; totul reprezintă încununarea unui plan bine pus la punct, paşi precişi sunt respectaţi şi adevărate minuni au loc: camera de filmat captează ninsoarea pe care regizorul o stabilise in scenariu cu ani în urmă (pentru filmul Ma nuit chez Maud, sursa: Senses of cinema), regizorul plantează trandafirul ce va fi cules de protagonist în Le genou de Claire (sursa publicaţia Film Menu).
Dar Rohmer este meticulos atât cu mizanscena, cât si cu montajul. De exemplu, proverbul de la începutul filmului poate fi văzut ca o ipoteză pe baza căreia urmează să se clădească demonstraţia care, spre final, va duce la găsirea necunoscutei. Cel puţin acesta ar fi demersul normal în rezolvarea unei probleme de matematică. Planul este urmat şi de data aceasta însă, spre deosebire de filmele mainstream, în care intriga este oferită de un eveniment de mare amploare, care determină protagoniştii să ia o decizie, în Les nuits de la pleine lune, evenimentele sunt declanşate în urma unei decizii luate dintr-o simplă dorinţă de libertate, fără ca protagonista Louise să cunoască cu adevărat consecinţele deciziei sale. Louise, lipsită de maturitate, se lasă pradă propriilor dorinţe – nevoia de distracţie si socializare – şi trebuie să suporte, la rândul ei, dorinţele altora – dorinţa lui Octave de a fi împreună sau a lui Rémi de a-i împărtăşi iubirea posesivă; există o luptă continuă între dorinţă şi realitate, iar când realitatea câştigă, Louise nu pare să înţeleagă motivele pentru care este lovită cu propriile-i arme.
Chiar dacă filmul lui Rohmer are o puternică amprentă despre neînţeleasa natură a oamenilor (idee preluată din publicaţia Senses of Cinema), el nu oferă prea multe detalii despre „necunoscuta” ce creează atâtea probleme: fiecare are motivele lui, dar Rohmer nu le face cunoscute. Prin urmare, faptul că spectatorul nu reuşeşte să găsească pe parcursul filmului motivele din spatele unor acţiuni reprezintă o dorinţă a regizorului, izvorâtă din fineţea lui ca om: el nu vrea să judece, ci să prezinte o mică parte din existenţa noastră, fără a o distorsiona prin integrarea unor elemente exterioare ce nu-şi au locul în realitate. Aşadar, spectatorul nu trebuie să se aştepte la relatarea unei file de poveste, cu eroi şi eroine, ci, mai degrabă, a unei zile obişnuite din viaţa noastră, a tuturor, o zi în care un drum lung ne poate aştepta, o zi presărată cu conversaţii dintre cele mai bizare, întâlniri neaşteptate si decizii luate la fiecare pas. Dar, oare, nu acestea reprezintă farmecul unei zile din viaţa unui om ce se bucură de liber arbitru?
Totusi, la finalul filmului, spectatorul se simte ca după o poveste spusă înainte de culcare: starea de reverie se instalează pe parcursul celor o sută de minute, te îmbrăţişează şi te determină sa te întrebi din ce în ce mai des dacă te uiţi la un film fantastic, cu o lume de poveste, sau ai în faţă imaginea realistă a unor tineri ce încearcă să-şi găsească stabilitatea într-un Paris prea artistic şi boem. Iar când mă refer la Paris, nu aş vrea să credeţi că veţi vedea în film imaginile unui Paris de vis. Nici gând! Rohmer nu pune accent atât de mare pe imagini; pentru el, importante sunt personajele şi evoluţia lor de la simpli reprezentanţi ai unui proverb la împlinirea mesajului ce se dorea a fi transmis. Centrat pe moralitate, dar fără dorinţă moralizatoare, filmul Les nuits de la pleine lune este un must-see pentru iubitorii cinematografiei franceze şi pentru cei care apreciază personajele calde, fără urmă de răutate si întotdeauna disponibile pentru o discuţie.
Notă: 9/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=947EZoZ10aQ’]
