Lebanon (2009)

Lebanon (2009)
Regia: Samuel Maoz
Distributia: Reymond Amsalem, Ashraf Barhom, Oshri Cohen

Filmul lui Shmuel Maoz premiat cu Leul de Aur la festivalul de la Venezia incepe cu un cadru parca coborit din Van Gogh – un camp splendid colorat de floarea soarelui, sub un cer albastru si un soare arzator.

Intram apoi in universul claustrofobic al tancului. ‘Beaufort’ al lui Yosef Cedar se petrecea intr-un post de observatie fortificat, care parea la inceput un fel de statie de cercetare spatiala cu soldatii din inauntru un fel de astronauti echipati cu costume de mers in spatiul cosmic. Nimic din scenografia lui ‘Lebanon’ al lui Maoz nu seamana cu cea a lui ‘Beaufort’ – aici totul esrte mizerie, murdarie, camuflajul militar nu se vede aproape de loc, cea ce ocupa ecranul sunt fetele mizere si infricosate ale soldatilor. Singurele elemente comun dintre cele doua universuri sunt clautrofobia si frica.

Data este 3 iunie 1982, prima zi a razboiului din Liban. Echipajul tancului este format dintr-un ofiter (Itay Tiran – si el absolvent al lui ‘Beaufort’ dar intr-un rol foarte diferit aici) si trei soldati – soferul, artileristul si incarcatorul tunului. Echipa se dovedeste repede a fi incropita, comandantul gandeste in clisee si se va prabusi nervos, soferul cu gandul la parintii de acasa incearca cu orice chip sa evadeze din aceasta situatie, iar artileristul se blocheaza psihic la prima infruntare si nu este capabil sa traga, provocand indirect moartea unui infanterist din trupele pe care tancul trebuia sa le sustina in lupta. Singurul care rationalizeaza oarecum situatia este Herzl (Oshri Cohen) soldatul care raspunde de incarcarea tunului. Ar mai fi avut doua saptamani pana la terminarea serviciului militar, dar noi care vedem filmul dupa aproape 30 de ani stim ca au mai durat multe luni, poate ani pana cand s-a intors acasa, daca s-a intors. Are insa cea mai mare experienta si asta conteaza in razboi mai mult decat gradele.

Situatia in care se gasesc cei patru eroi devine repede imposibila. Unitatea de infanteristi si tancul sunt atacate de teroristi, raspunsul soldatilor loveste nediscriminat si ineficient, actiunea se muta repede intr-o zona populata in care totul este ruina si moarte. O greseala de orientare, nu se stie a cui, dar ce conteaza, se sfarseste cu ratacirea unitatii si intrarea intr-o zona controlata de sirieini. Tancul este lovit si abia se mai misca. Comandantul unitatii de infanteristi este un individ lipsit de scrupule, ordinele sale frizeaza crimele de razboi, este un manipulator al celor din subordine sub fatada jargonului militar, care ii va lasa in cele din urma pe soldatii din tanc in voia soartei.

Filmul este un exercitiu de virtuozitate cinematografica si acestui fapt i se datoreaza in primul rand succesul la Venezia, si vor mai urma si altele, cred. Personajele se afla in permanenta in spatiul inchis al tancului, iar lumea de afara este vazuta numai prin vizor, suprapusa pe grilele aparatului de tragere, ca o tinta permanenta. Raport de forta? Poate, dar nu este clar in favoarea cui. Lumea de afara si cea dinauntru par ambele la fel de bulversate de realitatea razboiului, se ameninta permanent cu distrugerea reciproca. Echipajul tancului este departe la ani-lumina de imaginea idealizata a luptatorului din armata israeliana, par mai degraba o adunatura de oameni infricosati, care se afla intr-un loc in care nu doresc sa fie, in situatii contrare educatiei, logicii si firii umane.

‘Lebanon’ nu rezista comparatiei cu ‘Vals cu Bashir’ si nici macar celei cu ‘Beaufort’. Nu nici inventivitatea si consistenta estetica a primului, nici claritatea povestirii si a descrierii tipologice din al doilea. Exercitiul estetic este stralucit dar el pare sa devina la un moment dat scop si nu mijloc de a crea si transmite emotie. Grupul de soldati refuza idealizarea dar devine usor schematic prin contra-idealizare. Povesti despre situatiile de panica, de dezorientare, de presiune psihologica insuportabila am auzit de la multi dintre cei care au trecut prin experienta razboiului. Faptul ca ele sunt aduse pentru prima data pe ecran pe durata unui intreg film este atuul pe care se bazeaza intregul film, dar parca nu este suficient si rezultatul este doar interesant si nu foarte profund.

Este un film ostentativ anti-razboinic, care refuza orice punere in context cu exceptia titlului. Va fi usor de facut filozofie in jurul acestui film. Va fi usor si sa se arate cu degetul la culoarea uniformelor soldatilor. Discutiile vor fi sterile si inutile. Cei care au trecut prin Libanul adevarat ca soldati, sau prin oricare altul dintre libanurile acestei planete vor intelege ca haosul si absurditatea sitatiilor din acest film nu sunt catusi de putin specifice unui singur razboi sau unei singure armate.

Filmul se incheie cu o lupta oarba, in care tancul si echipajul sau reusesc – in panica, fara niciun fel de coordonare sau orientare, ca toate luptele din film de altfel – sa strapunga incercuirea si sa scape din zona controlata de sirieni. Unul dintre soldati moare in infruntare – este cel care tocmai transmisese prin intermediul superiorilor sai asigurari mamei sale, mama de copil unic, ca este sanatos si ca nu trebuie sa-si faca griji. Tancul se opreste, pentru prima data il vedem filmat din exterior, unul dintre soldati iese la aer, lumina, soare. Cadrul se indeparteaza. Vedem ca tancul se afla in mijlocul idilicului lan de floarea soarelui din primul cadru al filmului.

Nota: 7/10