Tár (2022)
Regia: Todd Field
Distribuția: Cate Blanchett, Noémie Merlant, Adam Gopnik, Mark Strong, Alec Baldwin
‘Tar’, unul dintre cele mai discutate filme ale anului 2022 și un candidat serios la Premiile Oscar, unde figurează cu șase candidaturi, este scris și regizat de Todd Field – un cineast care nu pare deloc grăbit sau predispus să acumuleze numere impresionante în filmografia sa. În fapt ‘Tar’ este doar al treilea film de lung-metraj al său și este realizat la 16 ani după precedentul. Biografia fictivă a unei mari muziciene – dirijoare de orchestra simfonică – ‘Tar’ pare și este scris pentru Cate Blanchett și i se potrivește în așa măsură încât după vizionare este greu de imaginat altă actriță în acest rol. Este un film complex și luuuuuuuung (da, aceasta este principala sa problemă!) care în aproape trei ore de proiecție reușește să aducă pe ecran o multitudine de probleme legate de lumea marilor muzicieni și felul în care aceștia combină carierele cu viețile personale, despre locul femeilor într-o lume competitivă în care viețile particulare sunt scrutate și greșelile nu sunt iertate, despre rolul presei și al rețelelor sociale în carierele celebrităților și despre corectitudinea politica și judecățile sale în piața publică a erei Internetului. Înainte de toate este însă un film despre jocurile de putere în lumea fascinantă și complicată a marii arte.
Eroina care dă numele filmului, Lydia Tár, pare a fi un model al succesului din toate punctele de vedere. Elevă a lui Leonard Berstein, este una dintre marile dirijoare ale lumii, câștigătoare a tuturor premiilor posibile, dirijor principal al Orchestrei din Berlin și profesoara la Julliard. A trebuit, desigur, să muncească din greu și să lupte aprig pentru aceasta poziție, ca femeie și ca lesbiană (partenera ei este concert-maestra orchestrei), dar începutul filmului o surprinde la apogeu și trecutul nu este menționat decât atunci când începe să se insinueze în prezent. Relațiile cu fiica sa, elevă de scoală elementara, indică traume în trecutul îndepărtat. O dirijoare cu care avusese o legătură mai recentă o urmărește în mod obsesiv și Lydia se răzbună barându-i cariera artistica. Poziția de putere în care se afla îi permite dar îi și solicita decizii care nu întotdeauna par complet motivate profesional. Uneori pare că își folosește puterea pentru a alimenta pasiunile personale, dar totul se petrece într-o zona ambiguă. Asistenta sa fidelă este înlăturată de la o promovare, unei instrumentiste din orchestra îi este preferată o candidată mai tânără pentru a intepreta un concert, la una dintre lecțiile de la Julliard adoptă o atitudine nu prea corectă politic într-un dialog cu un student. Sunt incidente mici și discutabile, dar în toate cazurile deciziile sunt doar ale ei. Perfecționismul poate fi o mare calitate a unui dirijor care trebuie să aibă control absolut al fiecărui sunet, tempo și nuanță a intepretarii. Viața însă este mai complicată, chiar și decât o simfonie a lui Mahler.
Regizorul Todd Field pare a se fi inspirat el însuși din personajul său, luând câteva decizii creative care influențează felul în care arată filmul. Nu toate sunt însă în folosul spectacolului, mie unele mi s-au părut discutabile. Filmul începe cu creditele care de obicei rulează la final, când se aprind luminile și spectatorii pleacă din sală. Este un frumos semn de respect față de echipa tehnică, dar are aceasta prioritate față de spectatorii din săli? Lungimea filmului o depășește cu mult pe cea a simfoniilor lui Mahler. Da, aceasta este moda la Hollywood, dar aici îmi pare că mai multă concizie ar fi servit filmului. Prima jumătate de ora pare o docu-dramă (excelentă de altfel) despre viața unei mari muziciene, și mai trece încă vreo ora – petrecută în stratosfera lumii marilor muzicieni, în săli de concerte și apartamente luxoase în care pianurile nici măcar nu umplu spatiile, până când drama se declanșează cu adevărat. Într-adevăr, atunci când evenimentele se precipită vertiginos avem de-a face cu o dramă autentică, care pune sub semnul întrebării întreaga lume de lux intelectual și material în care fusesem cufundați până atunci. Se schimbă și stilul de filmare, de la documentaristică și cadre lungi (vezi scena de la Julliard) din prima parte, la montaj nervos cu tehnici de filme de acțiune. Nici lumea muzicii cu intrigile și jocurile sale de putere, nici cea a presei și a rețelelor sociale care pot distruge vieți și cariere nu ies bine din povestea concepută de scenaristul Todd Field.
Generozitatea în durată dă ocazia construcției câtorva roluri memorabile – majoritatea feminine. Nu stiu daca va lua Cate Blanchett Oscarul pentru interpretare feminină și în acest an (ar fi a treia oara), dar rolul ei mi s-a părut dintre cele mai bune ale unei cariere în care nu-mi amintesc să fi existat eșecuri sau distribuiri greșite. Aș paria mai degrabă pentru premiul pentru scenariu original. Vom vedea. În orice caz, ‘Tar’ este unul dintre filmele cele mai interesante ale anului, dar și unul dintre cele care solicita atenția și răbdarea spectatorilor. Folosind, din nou, metafora muzicii lui Mahler, precum simfoniile acestuia nu sunt agreate de orice public amator de muzică clasică, nici acest film nu este destinat oricărui spectator din sălile de cinema. Celor cărora le va place însă, le va place foarte mult.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://movieweb.com/tar-movie-review/)
