Holy Motors (2012)
Regia: Leos Carax
Distribuția: Denis Lavant, Edith Scob, Eva Mendez, Kylie Minogue, Leos Carax
Leos Carax este un critic de film, regizor și scriitor francez care este puternic influențat de Godard, așa cum a recunoscut chiar el, și care, la fel ca acesta, care o avea pe Anna Karina, are un actor preferat pe care îl folosește frecvent în filmele sale, și anume pe Denis Lavant. Regizorul chiar a declarat că dacă Lavant nu ar fi fost disponibil, nu ar mai fi făcut „Holy Motors”, singurii care ar mai fi putut juca rolul fiind Lon Chaney sau Chaplin.
„Holy Motors” este un film care stârnește curiozitate încă din primele momente, prin niște imagini care captează instant atenția (scena de deschidere îl înfățișează chiar pe regizor care se dă jos din pat și ajunge, deschizând un perete, într-o sală de cinema, unde spectatorii privesc nemișcați, un film. Printre rânduri, la un moment dat, apare un câine negru care se plimbă alene). Restul filmului este compus din scene intrigante, fără nicio legătură între ele, singura conexiune fiind personajul principal, Oscar (jucat într-un mod incredibil de Lavant), care participă în fiecare dintre ele, deghizat- un actor jucând un actor al cărui public nu are habar că totul este un act, și care nu este urmărit de nicio cameră.
Lavant reușește să joace în mod magistral o serie de personaje despre caracteristicile cărora, personajul său, Oscar, află din niște dosare pe care le găsește în limuzina sa, unde ia naștere fiecare personaj bizar cu ajutorul unei întregi recuzite, necesară pentru fiecare dintre ele. Astfel, el se transformă, pe rând, în cerșetoare, într-un performer într-un costum de captare a mișcării (motion-capture suit), într-un spiriduș roșcat nebun care sperie oamenii și care răpește un fotomodel (Eva Mendez), într-un asasin care-și omoară sosia, într-un tată supărat pe fiica lui adolescentă, într-un bătrân pe moarte și într-un om care merge acasă la familia lui care este alcătuită din cimpanzei. De asemenea, există un scurt moment în care personajul principal cântă, într-o biserică, alături de mai mulți bărbați, la acordeon.
Este incredibil felul în care Oscar se pierde în fiecare personaj pe care îl joacă- de fapt, se poate spune fără echivoc că Oscar nu joacă, ci devine fiecare personaj. Carax evidențiază acest lucru prin ilustrarea unor mici detalii cum ar fi faptul că jucând unul dintre personajele sale, nu știe să-și aprindă o țigară, deși personajul pe care îl jucase anterior o făcuse fără probleme.
Accentul nu este pus, în acest film, pe replici, ci pe imagini care sunt de-a dreptul superbe, suprarealiste, scopul final al lui Carax părând să fie o critică a cinematografiei actuale, iar atitudinea sa, nepăsare față de nelămurirea spectatorului: asistăm la scene ca atunci când suntem martori la o întâmplare pe stradă, fără să știm substratul- cu diferența că aici scenele fac privitorul să tânjească după povestea din spatele imaginilor. Nu suntem lămuriți ce lucrează de fapt Oscar, de ce joacă aceste personaje care presupun și înfăptuirea unor lucruri blamabile precum crima. La un moment dat însă, aflăm că mai există persoane care au aceeași slujbă ca el, precum Eva, jucată de cântăreața Kylie Minogue al cărei moment este unul, bineînțeles, muzical și foarte emoțional.
Consider că filmul nu poate plictisi, dar cu siguranță poate să irite mulți privitori pentru că regizorul francez abandonează ideea de momente ale acțiunii, nu există, de exemplu, un punct culminant, totul fiind culminant aici. Este un film care nu-ți descoperă povestea, care nu-ți permite să te atașezi de vreun personaj sau să empatizezi cu el, fiind pur și simplu un triumf al esteticii imaginii, învăluit în note muzicale foarte bune.
Vizionând ultima scenă a filmului (pe care aș putea-o descrie doar prin cuvântul „simpatic”, amintind de Pixar Cars), când șoferul lui Oscar, Celine, duce limuzina într-un garaj imens la intrarea căruia tronează luminat „Holy Motors”, am avut senzația că mai este cel puțin jumătate din film, în care aveau să urmeze o serie de clarificări. Dar acest lucru, așa cum am insistat până acum, nu se întâmplă. Totuși, nu am simțit nicio urmă de dezamăgire la apariția genericului de final, nu aveam de ce: asistasem la o înșiruire de scene care erau fascinante tocmai datorită potențării misterului prin lipsa de „plot”. Asta nu înseamnă că nu am fost curioasă să aflu ce ar fi născocit Carax pentru a explica tot ce se întâmplă în film- curiozitate care s-ar putea să fie lipsită de sens pentru că probabil Carax nu ar fi interesat să gândească vreo explicație.
Nota: 9/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=NWu9WjEcdbk’]
