La haine (1995) – Ura
Regia: Mathieu Kassovitz
Distribuția: Vincent Cassel, Hubert Koundé, Saïd Taghmaoui
‘La haine’ – ‘Ura’ este unul dintre cele mai potrivite titluri dintre cele ale filmelor pe care le-am văzut în ultima vreme. De multe ori, puși în fața evenimentelor sociale violente, a demonstrațiilor și protestelor, ne întrebăm: ‘de ce ne urăsc?’. Întrebarea nu este noua. Scris și regizat în 1995 de Mathieu Kassovitz, filmul poate fi considerat un avertisment despre situația disperată din suburbiile pariziene și în special despre lipsa de speranțe a unei întregi generații născute și crescute acolo. Daca este să ne luăm după evenimentele petrecute în Franța în cei 27 de ani de când a fost realizat filmul, situația pare doar să se fi înrăutățit și complicat. Eroii filmului, trei tineri dintr-o generație pierdută (sau din una dintre generațiile pierdute) par a fi animați de o ură declarată fata de sistem, inadaptabili și ostili față de lumea în care trăiesc. Care sunt rădăcinile acestui sentiment care îi domină? Există vreo speranță sau vreo opțiune diferita de dezastrul personal și social care pare a le fi destinul? Fără a da răspunsuri definitive, ‘La haine’ le sugerează. O face cu măiestria artistica a cineastului profesionist de valoare care avea să devină Mathieu Kassovitz și cu sinceritatea și implicarea unui tânăr care nu avea atunci când a făcut acest film decât 28 de ani.
Doua influente cinematografice puternice sunt evidente în ‘La haine’: ‘Noul Val’ al anilor ’60 și cultura americana (inclusiv cinematografica, dar nu numai). Din multe puncte de vedere, filmul mi-a amintit primele filme ale lui Godard și Truffaut, cele de la începutul Noului Val. Scena în care unul dintre eroi se privește în oglinda, preluata din ‘Taxi Driver’ (‘You talkin’ to me?’) este unul dintre exemplele de dialog dintre cinematografiile americana și franceza. Acțiunea se petrece în decurs de mai puțin de 24 de ore, în mare parte pe străzile Parisului sau ale suburbiilor. Filmarea în alb-negru este o decizie estetica și vine să sublinieze caracterul cvasi-documentar al filmului. Personajele principale au nume proprii similare cu cele ale actorilor. Este vorba despre trei tineri, a doua sau a treia generație de imigranți, care trăiesc la periferie din multiple puncte de vedere: geografic, social, etnic (unul este evreu, unul arab, unul african). Viață și mediul social nu le-a oferit prea multe speranțe. Nu au de lucru, își petrec vremea bătând străzile și ciocnindu-se violent cu cei din jur. Nu sunt delicvenți, dar felul în care arata și se comporta face că politia să-i considere suspecți. Manierele, limbajul, lipsa de respect și disprețul fata de normele sociale par mai degrabă o reacție la felul în care sunt priviti și tratați și fata de aparenta lipsa de speranțe sau de opțiuni de a ieși din impasul în care i-a împins societatea. Ziua și noaptea pe care le petrecem împreună cu ei sunt o colecție de evenimente întâmplătoare și non-evenimente, așa cum le este și viață. Pe la începutul filmului apare și un pistol, și regulile dramaturgiei de la Cehov încoace dictează că acesta să fie folosit până în final. Se va întâmplă asta și aici?
Eroii trăiesc sub influența culturii pop și hip-hop americane, și acest lucru se reflectă și în banda sonoră a filmului – muzică americană dar și o scenă în care un DJ improvizează un număr de disco pentru întregul cartier. Contrastele sociale sunt excelent prinse în călătoria pe care eroii o fac la Paris, cu scene care au atmosfera unui ‘road trip’ într-o lume complet diferită. Actorii (Vincent Cassel, Said Taghmaoui, Hubert Kounde) sunt excelent aleși și dau permanent impresia că își trăiesc mai degrabă decât își joacă personajele. ‘Le haine’ este excelent conceput și filmat și de aceea a avut și continua să aibă impact pentru cei care-l văd pentru prima dată sau îl revăd după mulți ani. Dacă ar fi fost făcut astăzi, acest film nu ar fi arătat cu mult diferit.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Youtube.com)
