The Oslo Diaries (2017) – Întâlnirea de la Oslo
Regia: Mor Loushy, Daniel Sivan
Cu: Walter Andrade, Ricardo Darín, Dolores Fonzi
Productie Israel/Canada
Film proiectat in cadrul Festivalului International de Film “Cinepolitica” – 2018
Not so
politically correct.
Since 2012.
Din nou, un film documentar pentru care spectatorul trebuie sa fie avizat, in sensul ca trebuie sa aiba informatii si cunostinte destul de largi privind istoria universala laica si religioasa, evenimentele geopolitice din Orientul Mijlociu (si nu numai), etnogeneza si miscarile etnice zonale, ce inseamna in intimitatea ei cea mai profunda notiunea de pace si cum este adeseori subordonata si mistificata de diverse si adverse motive. Si mai presus de orice, spectatorul trebuie sa fie dezinhibat, dezbracat de orice preconceptii, dezbarat de orice sentimente anti…, sa se elibereze de orice …fobii si sa se lepede de toate…ismele. Intrun cuvant, sa fie precum pasarea libera in inalturi, capabila sa priveasca de sus, atotcuprinzator, obiectiv, nepartinitor. Un spectator eminamente utopic. Si de aceea, fiecare spectator va intelege din acest film si va concluziona la nivelul puterilor sale educationale, intelectuale si emotionale. Si tocmai de aceea, “The Oslo Diaries” este un film interesant, frisonant, amar si emotionant totodata. Este istorie, atat cat poate fi istoria devoalata, caci bineinteles, istoria ramane mai mereu cu zonele ei pline de secrete.
Filmul trebuie vazut si nicidecum povestit sau analizat intr-o scurta cronica.
Suntem purtati printr-un road-movie, desfasurat pe parcursul a 1100 de zile de negocieri pentru stabilirea unor solutii pentru pace si semnarea unor intelegeri intre partile implicate in acest proces, recte Statul Israel si OEP – Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. Negocieri pentru pace – in secret si impotriva legilor. Un road movie la capatul carora artizanii acestui proces, cu stiloul in mana, semnand, ar fi adus – probabil – poate nu neaparat pacea definitiva dorita, ci macar inca un ragaz de liniste si de gandire in vederea urmatorilor pasi spre intelegere si convietuire. Dar n-a fost sa fie… Si momentul final, a fost din nou inecat in sange, sangele si viata unui eminent om politic israelian, Itzhak Rabin.
Jurnalele (documentand o perioada cuprinsa intre 1992 si sfarsitul anului 1995) care au stat la baza acestui film apartin lui Abu-Ala (Ahmed Ali Mohammed Qurei – Prim Ministru al Autoritatii Nationale Palestiniene), dar si altor pionieri ai pacii porniti pe acest “road’ anevoios al negocierilor: Ron Pundak si Yair Hirschfeld ( primul – istoric si jurnalist, al doilea – profesor <specializat in studii arabo-israeliene> la Universitatea din Haifa). Carora li se alatura pe parcursul anilor si avansarii discutiilor, alte personaje importante, precum Yossi Beili – Adjunct Ministru de Externe al Israelului, Uri Savir – negociator sef israelian, Joel Singer – avocat militar in cadrul Ministerului Afacerilor Externe israelian , Nabil Shaath – membru al echipei de negociere palestiniene, dar si altii – precum Shimon Peres – Ministru de Externe al Israel, Itzhak Rabin, Prim Ministru al Israel, Yasser Arafat – lidearul Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei
Terenul ales pentru aceste negocieri secrete a fost Oslo si cei doi realizatori ai documentarului au facut o adevarata munca de arheologi, cautand, gasind si pigmentand filmul cu multe materiale video si documente scrise descoperite in arhive jurnalistice sau secrete sau puse la dispozitie chiar de catre pesonajele fabuloase ale acestei aventuri posibile a se incheia cu un real succes, daca realitatea nu si-ar fi jucat propriul scenariu.
Sunt palpitante scenele documentate prin aceste materiale, ilustrand intlnirile initiale, discutiile preliminare, problemele psihologice surmontate de israelieni, care vedeau in Arafat si acolitii sai – niste alti Hitler luptand impotriva evreilor, sionismului si Statului Israel. Undeva intr-o padure, langa Oslo, intr-un decor hibernal (dezavantajos pentru negociatori obisnuiti cu soarele fierbinte oriental), dar un décor limpede si menit sa sprijine reflectia spre o gandire lucrativa. Primul pas al negocierilor se indreapta in rezolvarea problemei fasiei Gaza si a Ierihonului.
Realizatorii documentarului fac switch-uri intre elementele video de arhiva si filmarile realizate ulterior cu personajele acestei mari aventuri (cu niste ani trecuti peste figurile si umerii lor) si exista cateva momente emotionante si antologice, precum discutia, la o plimbare si o gura de aer, in peisajul alb al zapezii nordice, la o masa detasandu-se neagra pe albul neintinat, intre Yossi Beili si Abu-Ala, cand fiecare il intreaba pe celalalt: “tu unde te-ai nascut”, iar primul raspunde … intr-o tara europeana si celalalt … in Ierusalim! Si in concluzie, spun ca “sa nu ne mai certam in privinta trecutului”.
Sau faza plina de haz cand Joel Singer in fata lui Abu-Ala, intinzand mana pentru salut, se trezeste ca este pupat apasat acesta, exclamand apoi catre colegi “e prima data ca ma pupa un barbat, un terorist, Doamne” 🙂 . Cutume israeliene vs cutume arabe 🙂 .
Insa aceste negocieri secrete nu pot fi multa vreme tinute sub obroc si societatea israeliana afla. Au loc proteste de strada… si au loc pe tot parcursul evenimentelor, seful partidului Likud – de centru-dreapta – prin luarile sale de cuvant in public – ridica populatia impotriva cedarilor Gazei si impotriva acestor negocieri.
Liderii palestinian Yasser Arafat şi israelian Yitzhak Rabin pecetluiau, pe 13 septembrie 1993, printr-o strângere de mână istorică, un prim acord de pace. Un compromis istoric.
Si povestea continua, au loc intalniri si discutii in Tunis, in Egipt, se fabrica stiri false, fiecare dintre parti isi poarta cicatricele istorice, trebuie sa ia seama la siguranta si la securitate versus coexistenta, runda dupa runda de negocieri uneori, cum declara unul dintre participant “uitam sa mancam, sa respiram”. Caci dupa Gaza intra in discutie Cisiodania. Si exista o vorba spusa apasat “palestinieni nu rateaza nicio ocazie sa creeze o ocazie”.
Se pune la un moment dat poblema “sa abandonam pacea sau razboiul” – un oximoron!
Se discuta Ierusalimul, West Bank, granitele…
In august 1993 … 200 de ore de negocieri, se semneaza o faza a Tratatului … bucurie, dar si greutatea responsabilitatii. “Am plans de doua ori la semnare… lupta pentru pace a inceput azi”, spune unul dintre artizanii principali. – “Un document dedicat copiilor nostri.” (dar n-a fost sa fie asa – si victimele – in ani – sunt nenumarate 🙁 )
Raspunsul OEP a fost clar. In acel moment a recunoscut Statul Israel.
Antologica si scena in care, dupa semnare, Clinton in mijloc, de o parte si de cealalta sunt Rabin si Arafat. Presedintele Clinton i-a apropiat cu forta si aproape i-a luat mana lui Rabin si i-a impins-o catre mana lui Arafat.
Raspunsul unei parti din populatia Israelului, cei de orientare Likud si evreii ultrareligiosi, manifesta in strada, il acuza pe Rabin, striga “In iad cu Rabin si Peres”.
Insa ideea conducatorilor israelieni si palestinieni este aceea ca “Razboiul si pacea au timpul lor. Timpul pacii a venit.”
Gaza si Ierihon.
In Hebron – un atac terorist! Fatah, Hamas! Atacuri si in Afula si Hedera.
In martie 1994 la Taba, in Egipt, discutiile continua si in luna mai este semnat definitive obiectivul Gaza si Ierihon.
Urmeaza din nou in 1995 la Taba, tratative de negociere…faza Oslo II – ambele tabere sufereau.
Societatea israelian e divizata. “Moarte lui Rabin”. Si situatia e inflamata de un discurs virulent al lui Netanyhu, opozant fata de orice retrocedare. Un vinovat moral de vitriolarea procesului de pace si de ridicarea maselor potrivnice si – poate – vinovat moral si de uciderea unui mare om de stat. Pacifisti si dusmanii pacii. Mitingul din 4 noiembrie 1995!
Itzhak Rabin primeste trei gloante. In scenele de film marturie ale momentului, se observa cu usurinta tinta libera in multime, fara paza si securitatea normala in jurul sau.
Si un punct tragic pus eforturilor pentru pace (sub maslini).
La alegerile din 1996, in Israel, Benyamin Netanyahu a castigat cu 50.4% in fata lui Shimon Peres.
Un discurs cinematografic dramatic, care suprinde toate fatetele intime ale acestor eforturi de negociere pentru pace. O pace efemera. O pace pe care poate copiii de astazi, sau nepotii lor (israelieni si palestinieni) sa o traiasca intr-un viitor.
Pana atunci fiecare familie israeliana isi plange mortii ucisi in razboaie sau atacuri teroriste. Fiecare scoala are panouri cu profesorii si elevii ucisi. Victime sunt si de partea palestinienilor – nimeni nu neaga asta, insa eu una, nu vreau sa vorbesc nici de numarul lor, nici de motivatia lor, nici de metodele lor. Biete victime manipulate adeseori, biete victime colaterale de cele mai multe ori. Pentru ca “mereu exista oameni care se zbat pentru problemelor pacii, in timp ce altii profita de aceste probleme”.
Un mare efort al celor doi regizori israelieni – un subiect documentat serios pe baza jurnalelor arhitectilor acestor negocieri, dar si pe baza interviurilor anilor nostri, luate inteligent si presarate de regretele neimpinirii misiunii, dar si de sperante pentru viitor. Cu nuante de umor irezistibil, care mai slabesc putin chingile tensiunii interne generate de istorie, de politica, de devotament, de munca si de regret.
Un film pe care trebuie sa il vedeti si sa aflati ce scump se plateste pacea si cum se moare pentru pace si cum se pierde ocazia de a pune punct atator dureri si neimpliniri si sa te intrebi… ar fi fost o pace durabila, viabila sau doar o iluzie? ce e de facut? Cum isi poate pastra tara si trai viata un popor cu radacinile stramosilor in nisipurile pe care le-au transformat intr-o gradina, dar amenintat zilnic de atacuri teroriste!
Filmul a fost nominalizat la festivalul de la Sundance si a fost bine primit de catre public si presa de specialitate. Iata doua links catre materiale video edificatoare:
Nota: 9/10
https://www.youtube.com/watch?v=1ObnAUtIRMw
