Nomadland (2020)
Regie și scenariu Chloe Zhao
Bazat pe cartea „Nomanland: Surviving America in the Twenty-First Century”, de Jessica Bruder
Distribuția: Frances McDormand, Swankie, David Strathairn, Bob Wells, Linda May, Peter Spears
Situat la granița cu documentarul, acesta este în opinia mea cel mai bun film artistic al anului, cel care va merita (după pronosticurile mele) câte-o coroniță Oscar de premiant pe capul tinerei regizoare Chloe Zhao – o fată cu codițe și mai mult ca sigur fără manicură, pe capul extraordinarei profesioniste Frances McDormand și neapărat pe acela al lui Lodovico Einaudi, cel care semnează muzica acestei elegii. Pe care mi-aș dori-o trasă pe un CD, s-o ascult în mașină, șofând pe lungile drumuri ale Americii pe care o știu, cu cele câteva tipuri de comunități neobișnuite pe care le-am vizitat în Arizona, acum câțiva ani.
Frances McDormand animă un personaj-cactus, o văduvă de șaizeci de ani care a pierdut totul și care alege libertatea hoinărind într-un van prin imensitatea vestului american. Este greu să te apropii de această femeie-cactus la modul definitiv, pentru că ea nu semnează contracte. Nu se fixează, nu dorește casă, familie, muncă permanentă. Temporar, atât cât asta o poate ajuta să suprviețuiască, ea poate fi o bună lucrătoare temporară, o foarte bună camaradă, o depozitară de amintiri, dar nimic altceva, nici chiar o girlfriend. Nici o „homeless” nu este. Ea se definește o „hauseless”, ceea ce este o diferență, spune ea, și are dreptate. Deși nu are o casă decât în memorie, ea are un acasă: acel van în care locuiește. Acolo are și un loc în care mai păstrează obiecte și poze dintr-o viață anterioară, cea pierdută nu doar din cauza sistemului economic, dar și datorită unui instinct al ei înnăscut de a dori să hoinărească și să fie un spectator al lumii, evitând să raționeze și să dea socoteală.
În anxietatea 2020 -2021, aveam nevoie de asemenea tip de cinema social. În pandemie am descoperit frumusețea lucrurilor simple, ca și Fern și prietenii ei nomazi altădată. Iar aceștia vor continua să o descopere, asta este cert, pentru că așa se termină filmul. Noi, nu se știe. A te scălda într-un râu, a face troc, a zâmbi prietenește, a dori să te refugiezi în natură, sunt lucruri regăsite pe care le putem împărtăși cu personajele reale ale acestui film. Filmul însuși este o stare, dar fără dramaturgie, lipsit de personaje pozitive și negative, fără intrigă, fără closed end concluziv și explicativ. Este și o consemnare plină de răbdare și compasiune a unor biografii, și depășește realismul, căci este un Adevăr.
Persoanele care joacă rolurile sunt neprofesioniști, iar numele lor sunt chiar cele reale. Cu excepția lui Fern, interpretată de Frances McDormand, singura profesionistă, care aduce vraja emoțională cu privirile, cu aerul și rostirile ei, și scoate performanță cinematică dintr-un personaj consistent și credibil. Oamenii din film au în comun pierderi. Materiale, spirituale și afective. Dar mai au în comun și gustul aventurii. De aceea nu există nimic pe care realizatorii l-ar vrea de compătimit. Ei arată că viața nomadă înseamnă precaritatea umanului pe aceste mari și sterpe întinderi geografice și economice, dar că acest mod de viață este și o luptă care se ridică împotriva acestora, care se măsoară cu ele, desigur o luptă pierdută de la bun început, dar o luptă-protest care-i înnobilează pe acești oameni de la margine.
Povestea care nu se vrea o narațiune, vorbește și despre America. Există o Americă mare, dar și una mică, cea mare cu peisaje majestuoase, scoase parcă din literatura lui Steinbeck, trase în cadre lungi. Din Badlands National Park în South Dakota până la câmpurile de sfeclă din Nebraska, ce Americă mare, ce drum pentru cel care nu mai vrea decât singurătatea! Și câtă asemănare între deșertul Arizona cu spațiile de împachetare pentru Prime din Centrele Amazon răspândite peste tot în această țară, unde se poate lucra iarna pentru a-ți plăti libertatea și a sfida sistemul care le-a creat! Dar drumul este și al celui care are nevoie de comunitate, de apropierea celor ca el. Și atunci trecem prin parkinguri imense din Quartzsite Arizona, unde oamenii se susțin unii pe alții mai tare decât vecinii celor cu case. America mică a sexagenarilor care-și amintesc să mai danseze, să se bucure de inventivitatea proprie și de poveștile fiecăruia, care seamănă atît de bine între ele.
Mișcările acestea de populație au apărut după recesiunea din 2011, după ce boom-ul manufacturilor din orașe ca Empire Nebraska s-a spart într-un fiasco lamentabil, transformându-le în orașe-amintiri, care și-au pierdut până și codul poștal. Migrarea lor continuă să existe prin curajul oamenilor care nu mai au nimic de pierdut, dar care au în codul lor genetic ceva din spiritul de aventură al pionierilor din Vestul Sălbatic, inițial adaptându-se crizei economice din 2011, apoi, ajunși la vârsta a treia, imposibil de a se mai schimba.
Cinema social de primă clasă, făcut posibil de o regizoare de 38 de ani originară din China și de o actriță care cu o simplă privire poate spune mai mult decât replici, cu imagini și muzică nespus de frumoase.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: Medium.com, Youtube.com)
