Alice in den Städten (1974)
Regia: Wim Wenders
Distribuția: Yella Rottländer, Rüdiger Vogler, Lisa Kreuzer
Între ‘Alice in den Städten’ (‘Alice in the Cities’ – 1974) și ‘Perfect Days’ (2023) au trecut 49 de ani. 49 de ani în care cariera regizorului german Wim Wenders s-a dezvoltat în multe și uneori surprinzătoare direcții. Întâmplarea face că am văzut mai întâi lung-metrajul sau cel mai recent și abia după aceea filmul din 1974, primul film de succes al lui Wenders și filmul care deschidea ceea ce se va numi mai târziu ‘trilogia de road movies a lui Wim Wenders’. Am descoperit că cele două filme despărțite de aproape jumătate de secol au multe puncte în comun: respectul până la citare al maeștrilor cinematografici care l-au inspirat, curiozitatea și deschiderea către alte culturi ale lumii, banda sonoră tributară rock-ului american și mai ales personaje credibile și interesante, care luptă cu viața dar care, în aceasta luptă, își caută resursele în ele insele, în așa fel încât în situații de criză se comportă altruist și omenește, luminându-i pe cei care au norocul să fie în jurul lor.
‘Alice in den Städten’ începe cu criza de inspirație a scriitorului și jurnalistului Philip Winter, poate un alter-ego al regizorului tânăr care își caută încă drumul. O călătorie de câteva săptămâni în ‘America adâncă’ cu șoselele și motelurile sale nu rezultase în nimic decât o cutie de fotografii realizate cu aparat Polaroid, poate o metaforă a neputinței de a transforma experiențele de viață în artă, poate un surogat al aparatului de filmat al cineastului. Epuizat artistic și financiar, tânărul încearcă să se întoarcă acasă, în Germania, de la New York, dar o grevă la aeroporturile germane îi strică planurile. La ghișeul companiei Pan Am întâlnește pe Lisa, o tânără mamă cu o fetiță de nouă ani pe care o cheamă Alice, care se afla în aceeași situație. Sunt obligați să rămână peste noapte în New York. A doua zi dimineața, Philip se trezește că Lisa dispăruse și îi încredințase fetiță în grija și dându-i întâlnire peste câteva zile la aeroportul din Amsterdam. Dacă situația vi se pare complicată (și ar fi chiar imposibilă juridic astăzi) imaginați-vă dilema în care se află Philip. Când mama nu apare la întâlnire nici la Amsterdam, tânărul scriitor se află la începutul unei călătorii împreună cu Alice prin Germania, în căutarea bunicii despre care aceasta își amintește doar câteva detalii vagi. Între Philip și fetița curioasă, simpatică și cu toanele unei fetițe de nouă ani se formează o legătură specială, o întălnire a două singurătăți, pentru care nici unul dintre ei nu era pregătit.
La fel ca în filmul pe care avea să-l facă jumătate de secol mai târziu, personajele lui Wim Wenders păstrează în permanență în jurul lor o aură de mister. Nu aflăm niciodată cum a putut mama lui Alice să o încredințeze unui bărbat pe care-l cunoscuse cu doar câteva ore înainte și nici de ce nu a apărut la întâlnirea de la Amsterdam. Jumătate de secol mai tărziu, Hirayama, personajul principal din ‘Perfect Days’, va fi și el pentru spectatori un mister prin cultura și preocupările sale, care nu se potrivesc deloc cu meseria și statutul sau social. Eroii sai se înțeleg întotdeauna mai bine cu cei din jur decât cu societatea în ansamblu. Pe Wenders îl interesează însă altceva mai mult – profilul uman și felul în care personajele interacționează și răspund provocărilor vieții. În rolul lui Philip apare Rüdiger Vogler, actorul care va fi protagonistul celor trei filme ale trilogiei, împreună cu Lisa Kreuzer (soția din acea vreme a lui Wenders) care joacă rolul misterioasei mame. Alegerea actriței care să o intepreteze pe Alice este desigur unul dintre motivele succesului filmului. Fetița aleasă, creatoare a unui personaj de neuitat se numește Yella Rottländer. Nu a urmat o carieră de actriță și este astăzi medic, cercetător științific la o clinică din Elveția.
Ca mijloace de exprimare, Wenders era deja un cineast format. Imaginea combină, atunci când trebuie, cadrajul lui Ozu cu mobilitatea asimilata de la Noul Val francez. Experiența americană (șoselele, motelurile, New York-ul) și cea germană (valea Rhinului și zona industrială a Ruhr-ului) sunt imersive, ne transportă în timp împreună cu personajele. Pe John Ford, unul dintre modelele sale, Wenders îl citează direct prin intermediul televizorului din motel sau al articolului din ziarul citit de Philip în tren. Wenders însuși își permite și în acest film o apariție cameo, cum făcea Hitchcock în fiecare din filmele sale. Precum personajul sau, Wenders se afla la răscruce de drumuri – artistice și în viață – atunci când a început acest film. La sfârșitul său, lucrurile erau mult mai clare, iar cinematografia germană și genul road movies căpătaseră unul dintre filmele de referință.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://www.album-online.com/detail/en/ZmUyMzE2MA/poster-alice-in-den-stadten-1974-alb5493412)
