Glass (2019)
Regia: M. Night Shyamalan
Cu: Anya Taylor-Joy, James McAvoy, Sarah Paulson, Bruce Willis, Samuel L. Jackson
Trebuie să recunosc faptul că mă tentează orice film care pune în discuție dubla și/sau multiplele personalități, un subiect fascinant, pe marginea căruia există pelicule memorabile, dintre care dau câteva exemple: Mary Reilly (1996), Identity (2003), The Machinist (2004) și Split (2017). Cel din urmă face parte din așa numita trilogie a regizorului M. Night Shyamalan, care a început cu Unbreakable (și a culminat cu Glass, 2019). Deși filmele pot fi considerate și independent, exista conexiune între ele, atât la nivelul personajelor, cât și la nivelul intrigii și al ideilor din subsidiar.
David Dunn, Bruce Willis, personajul cheie în Unbreakable, se întoarce ca luptător neînfricat și în Glass, ca adversar al Fiarei – cea mai de temut personalitate a lui Kevin Wendell Crumb (James McAvoy), protagonistul din Split. În ciuda eroismului său, David este și el privit ca o amenințare de către autorități și diverse asociații secrete, astfel că cei doi sunt prinși în mijlocul unei lupte și închiși într-un sanatoriu cu regim special. Aici se întâlnesc și cu Elijah Price, alias Mister Glass (Samuel L. Jackson), expertul în cărți de benzi desenate și un geniu al planurilor, dispărut de aproape două decenii. Lor li se alătură Anya Taylor-Joy, în rolul lui Casey Cooke, singura captivă ce a supraviețuit unei întâlniri cu Bestia (The Beast), cea care va miza pe latura afectivă a lui Kevin pentru a-i controla personalitățile.
Psihologul Ellie Staple (Sarah Paulson) are sarcina dificilă de a spulbera iluziile despre superputeri ale celor trei eroi desprinși din benzile desenate și a-i determina să creadă în logica faptelor înlănțuite, în magia și superputerile nu au ce căuta. Altfel, cei trei riscă fie închisoarea pe viață, fie operații care să le modifice structura cerebrală, toate menite să îi reducă la oameni ca toți ceilalți și să îi responsabilizare pentru faptele comise. Justițiarii trebuie să rămână doar în cărți.
Luptele dintre Dunn și Crumb iau însă proporții, alimentate din umbră de Price, un veritabil Master diabolic. O încrengătură de fapte neverosimile în economia filmului și a trilogiei încearcă să ordoneze aventurile din Glass. În loc de miza pe personalitățile multiple și construcția în adâncime la care se așteptau fanii Split, avem de-a face cu o conspirație mondială, mult mai multă violență fizică și urlete de Fiară. Bruce Willis este parcă prizonierul unei transe, se vede o lipsă de empatie aproape totală față de personajul său, dând impresia că el însuși asistă la film. Samuel L. Jackson nu spune nimic scene bune, iar reacțiile sunt aproape inexistente. Faptul că personajul său suferă de boala oaselor fragile nu ar fi trebuit să ducă la o apatie totală. Există puține scene în care l-am putea numi într-adevăr Magister Ludi, astfel încât nu aș zice că este unul dintre cele mai bune roluri pe care le-a făcut, mai ales dacă aș aminti de pildă pe cel din Pulp Fiction, Sixth Sense și lista ar putea continua.
Dacă ne referim însă la James McAvoy, care are un parcurs bogat în rolurile de gen (Trance, Filth, Split) putem spune că avem un personaj bine jucat, deși mie Fiara mi-a părut oarecum forțată și în Split, însă acolo a apărut doar la final. Dincolo de ideea unui justițiar pentru cei frânți se putea construi mult mai subtil, mai ales pe fragilitatea încrederii, instabilitatea emoțională, puterea trecutului, bagajul genetic etc. Turnura aceasta către benzi desenate, pe care regizorul se pare că nici nu o stăpânește foarte bine, este halucinantă. Scenele cele mai încordate din film, scene de violență extremă, s-au transformat într-un soi de circ ieftin, la care nu știi dacă să râzi sau să fii îngrozit, consum inutil de forțe și resurse. Acolo unde puterea minții este cea care a declanșat totul angrenajul din Split este total neașteptat, din păcate nu în sens bun, să ai de-a face în Glass cu un personaj abrutizat care are ca scop îngenuncherea în fața celor frânți. Parcă ceva nu se leagă, iar marea conspirație împotriva celor care au superputeri este desprinsă dintr-un alt film, XFiles sau XMen.
Ellie Staple (Sarah Paulson) nu joacă, ci pozează. Nu putem vorbi despre un psiholog în sensul plin al cuvântului, care caută, disecă situații și amintiri, descoperă și ajută la revelare.Total nepotrivită, fără carismă, neconvingătoare. Argumentele sunt pur și simplu recitate, netrecute printr-un filtru personal și asta se vede groaznic pe ecran.
Există totuși câteva elemente care mi-au plăcut la Glass în mod deosebit. Accentul pus pe acceptarea și încurajarea a ceea ce înseamnă a fi diferit și nu greșit. Abaterile de ceea ce se numește în general normalitate nu înseamnă eroare, ci diferență. Dacă ne gândim la faptul că sunt foarte mulți copii abuzați nu numai de ceilalți, ci și de familie, doar pentru că sunt diferiți, și care dezvoltă probleme psihice grave tocmai din aceste motive de-a lungul anilor, unii neputându-se redresa niciodată, atunci miza pe acest aspect este extrem de utilă. Sunetele și muzica minimalistă din fundal sunt pregnante, rămân în memoria spectatorului multă vreme după ce a părăsit sala, iar decorurile tenebroase din anumite scene potențează senzația de înfricoșător mai mult decât eforturile Fiarei.
Încurajarea încrederii în sine, ceea ce este realmente o superputere, este un alt punct forte. Se știe că oamenii nu își folosesc decât o infimă parte din capacitatea creierului, iar persoanele care suferă de dublă sau multiplă personalitate sunt de-a dreptul fascinante, unele dintre ele dezvoltând abilități greu de imaginat în contextul vieții personalității gazdă (și aici nu mă refer numai la abilități fizice, ci mai ales la cele mentale) și cu atât mai mult de explicat. Privind din acest punct de vedere, unele dintre situațiile din Glass pot apărea ca realizabile sau posibile, doar că accentul pe violență și scopul Fiarei sunt destul disonante.
Odată ce vezi câteva pelicule ca Identity, Split, The Machinist, The Hours, K-Pax, 1408 sau Hide and Seek, Birdman să zicem, ai alte așteptări de la o combinație de personaje ca cea din Glass. Aici nu e nimic veritabil de dezlegat, nu există o mare miză, în afară de Elijah, care știe exact ce vrea, celelalte caractere sunt în derivă, nu au perspectiva lui ce va fi după o eventuală mare confruntare și nu au profunzime. Identitățile lui Kevin sunt frânte una după alta, în ciuda construcției elaborate din Split. Deși James face un rol bun, excelent cu Patricia și Hedwig (două dintre cele 24 de personalități), Fiara este mai puternică. Când l-am văzut pe Bruce Willis în distribuție m-am gândit inevitabil la Sixth Sense sau Surogate, unde mi-au plăcut enorm atât ideea, cât și punerea în scenă, și pe linia aceasta mi l-am închipuit. Dar este extrem de departe. Personajul din Glass nu construiește, nu rezonează, nu are întrebări, ceea ce este destul de nepotrivit având în vedere faptul că puterile sale au la bază simțul, intuiția.
Ideea că există sensuri care ne scapă, pe care nu vrem să le vedem, acceptăm sau analizăm este iarăși extrem de atrăgătoare. De asemenea, conceptul legat de normalizare sau uniformizare, o potrivire forțată de tip Patul lui Procust, societăți precum cele imaginate de George Orwell sau Margaret Atwood la care se face referire în subsidiar puteau fi mai elaborate. Există în Glass multiple filoane care ar fi stat la baza unui film excepțional, regizorul cu siguranță are experiența necesară, distribuția avea un mare cuvânt de spus, însă mixul este mult sub așteptări.
