99 francs (2007)
Regia: Jan Kounen
Distributia: Jean Dujardin, Jocelyn Quivrin
Frederic Beigbeder, in romanul semi-biografic, 99 cents, a descompus si re-construit mitul publicitatii, un domeniu ca o fortareata pe care cei din afara vor sa o cucereasca, si pe care cei dinauntru vor sa o paraseasca. Cartea este un testimonial franc al unui om care a fost absorbit de lumea publicitatii, de toata stralucirea ei si care a decis sa o paraseasca. Filmul frantuzesc 99 cents, regizat de Kounen (Dobermann) pastreaza nota subversiva a romanului si reuseste sa pastreze un echilibru intre divertisment si transmiterea unui mesaj puternic.
La nivel de fir narativ, filmul este, in mare, fidel actiunii din carte, cu cateva modificari in ceea ce priveste finalul. Personajul principal este Octave Parango, jucat de Jean Dujardin, copywriter, foarte bine platit pentru a te face nefericit, pentru a te face sa crezi ca tot ce ai este depasit si ca un singur obiect va transforma totul in mai bine. Activitatile complementare sunt drogurile si relatiile de o noapte. Cu toate acestea, se plictiseste de jobul sau si, dupa ce relatia cu prima persoana pe care o place, Sophie, se termina mizerabil, se decide sa se revolte impotriva advertisingului.
Vizual, filmul este impresionant. Fiecare secventa este un spot, un exterior lucios, dezirabil, personajele sunt pozitionate ca modele intr-un print de reclama, numele actorilor sunt scrise sub forma de coduri de bare, sloganurile si descrierile sunt atasate obiectelor vestimentare alese de Octave. Postmodernist in esenta, filmul este un proces continuu de deconstructie a universului publicitatii si nu numai. Regizorul realizeaza, cu subtilitatea asocieri, alegorii si metafore, re-creand inclusiv tabloul Cina cea de taina pentru a sugera relatiile dintre client si echipa creativa. Cand Octave trebuie sa predea IDEEA sefului sau, se produce in sinea si mintea o verva pe care Kounen alege sa o ilustreze prin alergatul hamsterului din fundal, pompat cu cocaina servita de stapanul sau. Hamsterul moare la finalul acestui exercitiu, la fel cum se va intampla si cu mintea lui Octave, “arsa” de cocaina. Din momentul in care se razvrateste impotriva lumii de care apartine, nu va mai fi niciodata la fel.
Culorile sunt fie vii, fie pastelate, sau intunecate in ton cu momentul, sau starea personajului. Biroul lui Octave si al art directorului sau are un colorit puternic, cel al sefului sau este rece, in nuante metalizate de negru si gri. In timpul relatiei cu Sophie, culorile pastelate, care o definesc, domina universal lui Octave, iar atunci cand totul se termina intre ei, nuantele sumbre si inchise pun stapanire pe ecran.
De la secventa de inceput (fanii serialului Mad Men vor avea un sentiment de déjà-vu), cand Octave se arunca de pe acoperisul cladirii agentiei de publicitate si cade printre reclamele luminoase gigant, care dispar rand pe rand, resimtim vertijul unui univers in care totul trebuie sa fie perfect. Vocea din off ne informeaza clar, ca totul pe lumea asta este efemer si ca totul dispare. Pentru ca totul de fapt se construieste, totul este un produs al publicitatii.
Filmul are aceleasi tendinte de exagerare ca romanul, scenariul este indraznet si insolent, invatamintele filosofice transmise intr-un mod care nu socheaza, desi sunt evidente. Beigbeder isi face simtita prezenta la propriu, aparand ca reflectia in oglinda a actorului Jean Dujardin.
Cartea este superficiala si profunda in acelasi timp. Dupa ce am citit romanul, am intrebat un publicitar daca tot ce spune Beigbeder este adevarat, daca el se regaseste in frustrarile, intrebarile, dar in acelasi timp pasiunea ce domina munca in acest domeniu si raspunsul a fost : In mare, da. Ce e publicitatea pana la urma? Definitia o citim in roman si o vedem in film – imaginea unui cuplu fericit, perfect, pe o insula insorita, pe un panou urias, pe care il vezi in mijlocul unui oras sufocat de picaturi de ploaie.
