„Aceste iubiri care ne macină”, de Antoaneta Zaharia
Editura Litera, Colecția Pantazi, București, 2024
În acest an nou mi-am dat cuvântul de onoare să citesc mai multe cărți scrise de autori români. În această promisiune pe care mi-o tot fac de-a lungul timpului se ascunde o doză de egoism: vreau să-i cunosc pe toți, vreau să le văd munca din aspecte și unghiuri despre care poate încă nu s-a prea vorbit. Antoaneta Zaharia este prima descoperire din acest an și pot spune că am dat lovitura.
Romanul „Aceste iubiri care ne macină”, apărut în colecția „Pantazi” de la Editura Litera, a fost o mostră literară încărcată de foarte multe emoții, un soi de avalanșă în care s-au amestecat disperarea, tristețea și liniștea iubirilor de mult timp apuse. Cele câteva personaje, foarte diverse prin natura lor, au toate în comun un soi de echilibristică sentimentală: au iubit și au fost nefericite.
Ramona, vocea din deschiderea romanului, e o femeie care nu își poate înțelege propria natură. Atașată de o familie care o golește emoțional, aceasta parcă tânjește după dragoste și după prietenie. Irene, fata ideală din liceu, devine femeia care caută muza. Vasile, pragmaticul și sarcasticul, devine un soi de somnambul cu idei fixiste, omul care lasă în spate comoditatea orașului și devine nimeni altul decât „Omul din lună” sau lunaticul familiei. Stela, muza găsită, este octagenara dornică de viață, o prezență atât de colorată în inima acestui roman caleidoscopic, încât poate să fie acel gen de personaj memorabil al întregii cărți.
„Aceste iubiri care ne macină” este un titlu care vine să descrie perfect atmosfera cărții, spațiul narativ în care personajele se tot învârt în cerc, oscilând între disperarea de a fi fericite și de a se recâștiga. Pe deoparte, observăm ambiguitatea turghenieviană dintre părinți și copii, între trecut și prezent. Copiii neiubiți devin adulții nedoriți, niște pustnici moderni, care nu-și pot găsi loc în graba asta lumească.
Cel mai mare atu al cărții au fost cu siguranță personajele. Desenate cu o mână foarte decisă, acestea își împart soarta într-un cadru dramatic, teatral, la limita dintre cer și pământ, dintre trecut și prezent. Acestea sunt ancorate într-un spectru narativ amplu, unde nu există loc de echivoc.
„Irene nu mai era tânără, dar se simțea bine în pielea ei. O aștepta pe doamna Stela și privea în lungul aleii cu blocuri comuniste, înalte de zece etaje, toate la fel. Blocuri anonime pentru oameni – numere care se subțiau politicoși pe lângă pereți să poată intra în scara blocului, apoi în cabina liftului, fără să se atingă, cu ochii plecați, rușinați c-au devenit atât de intimi fără voie.”
Poate că acest lucru se datorează faptului că Antoaneta Zaharia este înainte de toate actriță și astfel a reușit să transpună realismul tragic într-o cadență artistică ușor de urmărit. Noi, cititorii, devenim un soi de spectatori implicați într-un teatru imersiv, unde personajele valsează de la o stare la alta:
„Cu nasul scufundat în mirosul călătoriei, miros iute, prăfos, de haină purtată, cu fruntea lipită de geamul vagonului, era înghițit de un dragon care fugea, care zvâcnea la fiecare izbitură de aripă, care-și făcuse pielea și solzii translucizi, ca cei înghițiți de bunăvoie să poată vedea în afară.”
Observăm aceste imagini palpabile prin care autoarea ne poartă cu nonșalanță, iar noi, cei din spatele cărții, nu putem face altceva decât să pornim în căutarea tuturor acestor cioburi de memorii alături de personajele lunatice, zănatice, măcinate și mânate de timp.
Cred că nu voi da greș spunând că Antoaneta Zaharia e o scriitoare care merită atenția cititorului select, a cititorului care caută în cărți frumusețea emoției împletită într-o narațiune elegantă.
