„Homo deus. Scurtă istorie a viitorului”, de Yuval Noah Harari
Editura Polirom, 2018, 390 pagini
Traducere din engleză de Lucia Popovici
Cum adică istorie a viitorului? A ceva care n-a avut încă loc? De fapt e cât se poate de corect: istoria este totdeauna a viitorului, nu a prezentului, prezentul fiind doar punctul din care o observăm. Iată cum modul paradoxal în care Harari atacă problemele, mod cu care deja ne-a obișnuit din „Sapiens”, e de natură să ne pună mintea la treabă. Și nouă, dar și lui. Sigur că am putea să ne imaginăm că autorul s-a transportat cumva în viitor, de unde privește înapoi și ne povestește istoria viitorului nostru prin care el deja a trecut. Am putea dar am greși, pentru că nu asta face. El ia pur și simplu trecutul, construit (deconstruit?) cu migală în primul volum, și îl împinge sistematic către viitor. Ce ne așteaptă, așadar?
Ne așteaptă lucruri cel puțin ciudate, ca să nu spun neașteptate. La început aflăm că viitorul ne va aparține, în totalitate. Ba chiar numește următoarea eră Antropocen, în linia consacrată de paleontologie pentru erele geologice: Miocen, Pliocen etc. O eră geologică clădită de om! De unde știe? Știe observând felul în care avansează omenirea sub stindardul tehnologiei: azi, ne spune autorul, tehnologia este capabilă să producă bunăstare pentru întreaga specie umană, rămânerea în urmă a unor zone încă vaste datorându-se doar lipsei de organizare în acest sens: „În lume nu mai există foamete naturală; există doar foamete politică. Dacă oameni din Siria, Sudan ori Somalia mor de foame, acest lucru se întâmplă din cauza unor politicieni.” Iar lipsa de organizare, cu refuzul implicit al tehnologiei, este tributul plătit pentru blocajul în viziuni învechite asupra lumii precum religiile. Pentru că acum în centrul Creațiunii nu se mai află Dumnezeu, ci Omul, căruia tehnologia îi va pune la dispoziție nemurirea. Îl va transforma pe Homo Sapiens în Homo Deus.
Raționamentul în cazul acesta este simplu: în prezent, știința este preocupată să învingă boala. Însă acest obiectiv odată atins, nimic nu-i împiedică pe savanți să treacă la palierul următor: ameliorarea capacităților ființei umane. Cum ar fi prelungirea vieții fără deadline (da, în sens literal) sau creșterea performanțelor fizice și intelectuale. O upgradare pe toate planurile, cum ar veni (cei interesați pot găsi în carte detaliile tehnice). Dar astfel de evoluții nu au loc la întâmplare: când scoți omul în față ceea ce faci se numește Umanism, care are în spate o ideologie. Sau mai multe. Autorul ne asigură că scopul principal al umanismului e atingerea de către ființa umană a fericirii. Iată însă că acest obiectiv este mult mai greu de atins decât nemurirea. De ce? Pentru că „Îmbunătățirea semnificativă a condițiilor de trai, după cum a constatat omenirea în ultimele decenii, se traduce mai degrabă prin așteptări mai mari decât printr-o satisfacție mai mare. Căci la nivel biologic, atât așteptările noastre cât și fericrea sunt determinate mai curând de biochimie decât de situarea economică, socială ori politică. Dacă nu facem ceva în această privință, e posibil ca realizările noastre viitoare să ne lase la fel de nemulțumiți ca întotdeauna.”
Situația nu este totuși fără ieșire, căci asupra biochimiei putem să acționăm: pastile, hapuri, droguri și câte și mai câte. Mai mult, mintea ni se va putea reconfigura să funcționeze la un nivel pe care noi, cei de azi, nu-l vom mai înțelege. Nivelul îndumnezeirii: „Dacă asta sună neștiințific sau de-a dreptul excentric, e pentru că oamenii înțeleg greșit sensul divinității. Divinitatea nu este o calitate metafizică vagă. Și nu este sinonimă cu omnipotența. Atunci când vorbim despre upgradarea oamenilor în zei, gândiți-vă mai curând la zeii greci sau la deva hinduși decât la părintele atotputernic din cer. Urmașii noștri vor avea în continuare slăbiciuni, apucături și limitări, la fel cum Zeus și Indra le aveau pe ale lor. Dar ar putea să iubescă, să urască, să creeze și să distrugă la o scară mult mai mare decât noi.” Uf, bine că a precizat, că începusem să intru la idei!
Totuși, odată porniți pe această cale e clar că nu ne mai putem opri, necum da înapoi, așa că va trebui să mergem înainte. Cum ne upgradăm, așadar? Simplu, pornind de la realitatea că toate organismele funcționează pe bază de algoritme, „probabil cel mai important concept din lumea noastră. Ceea ce noi numim gânduri, senzații și emoții sunt în realitate algoritme.” Și lucrurile sunt chiar mai simple decât par la prima vedere, căci conștiința nu există. Și nici sufletul. Pentru că nu li s-a putut stabili algoritmul. Știința nu l-a putut stabili. „Dacă în urma acestei discuții ați rămas confuzi și perplecși, nu sunteți singurii. Chiar cei mai buni oameni de știință mai au cale lungă până să elucideze enigma sufletului și a conștiinței. Însă unul dintre cele mai nemaipomenite lucruri în cazul acesta este că, atunci când oamenii de știință nu știu ceva, pot să-și recunoască pur și simplu ignoranța.” Până atunci însă, tot ce facem, tot ce trăim, nu e decât biochimie, pusă la treabă de bioelectricitate. Acestea funcționând, după cum spuneam, pe bază de algoritme informatice. Păi cum să nu-ți vină să dai iama în ele și să le remodelezi după plac? Ce dacă esențialul îți scapă?
Abia aici apare problema cheie: după ce plac? După al cui? Răspunsul ni-l dă, deja am aflat, umanismul, noua religie a omenirii. De fapt nu chiar nouă, doar că în ultima vreme a căpătat puteri nebănuite și a inlocuit vechile divinități abstracte cu o una cât se poate de concretă: Omenirea. Dar religia implică credința unui grup mare de oameni, cuprinși într-o rețea. Ea se dezvoltă astfel: „Oamenii își consolidează unul altuia credințele în mod constant, într-o buclă care se atoperpetuează. Fiecare ciclu de confirmare reciprocă strânge și mai mult rețeaua de sens, până când nu mai ai de ales și trebuie să crezi ceea ce cred toți ceilalți.” Chiar dacă e doar ficțiune. „Însă ficțiunile ne ajută să cooperăm. Prețul pe care îl plătim este faptul că aceleași ficțiuni determină scopurile cooperării noastre. Așa că e posibil să avem sisteme de cooperare foarte elaborate care sunt exploatate să slujească țeluri și interese fictive. Cel care stabilește sensul faptelor noastre – fie ele bune sau rele, corecte sau greșite, frumoase sau urâte – dobândește și autoritatea de a ne spune ce să gândim și cum să ne comportăm.” Este și cazul celor trei „secte” ale umanismului care au marcat secolul XX: umanismul liberal, umanismul socialist și umanismul evoluționist. Adică, mai în clar, capitalismul, comunismul și fascismul. Nu intru în detaliile argumentației pe care ne-o pune la dispoziție autorul, spun doar că este strălucită și că merită cu prisosință să fie parcursă.
Asta despre ce-a fost. Ce urmează? „La începutul secolului XXI, trenul progresului pleacă din nou din gară – dar acesta va fi ultimul tren care va mai pleca din gara numită Homo Sapiens. Cei care pierd acest tren nu vor primi o a doua șansă. Ca să prindeți un loc în tren, trebuie să înțelegeți biotehnologia și algoritmele din informatică. Principalele produse ale secolului XXI vor fi corpurile, creierele și mințile oamenilor. În secolul XXI, cei care călătoresc cu trenul progresului vor dobândi abilități divine de creație și distrugere, pe când cei rămași în urmă vor dispărea.” Apocalipsa? Așa pare.
Vor dispărea pentru că nu mai sunt de folos nici ca forță de muncă, nici ca fundament al forței militare, fiind înlocuiți de mașini. Care nu fac greve și nu dau înapoi din fața inamicului; plus că vor stăpâni maximum de calificare posibil, folosind algoritme nonconștiente dedicate strict scopului pentru care au fost create. Și pe care conștiința n-ar face decât să le încurce. Cel mai interesant aici va fi sistemul de coordonare globală. Există companii precum Facebook, ori Google, cărora le încredințăm datele personale și le oferim accesul la cele biometrice, ceea ce ne permite să avem un acces rapid la informațiile de care avem nevoie. Sistemul este deja capabil să ne influențeze deciziile, pentru că acesta este scopul lui. Și pentru că, neuitând nimic și prelucrând instantaneu informații care nouă nu ne sunt accesibile, ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi. Este de imaginat că, o dată cu generalizarea utilizării lui și a interconectivității sporite și independente de noi dintre mai mulți astfel de agenți specializați, pasul următor va fi trecerea de la influențarea deciziilor noastre la luarea lor în numele nostru. Ca apoi opinia și dorințele noastre să fie ignorate, ca inutile ori de-a dreptul nocive, dacă sistemul atoateșiutor consideră că nu servesc ideii de propășire pe care și-a format-o. Ce ne va împiedica să avem aceeași soartă?. Bazele acestui sistem au fost deja puse și poartă numele de Internet al Tuturor Lucrurilor (Internet of Things). Harari numește această tendință Tehnoumanism, și crede că el va înlocui umanismul liberal până spre sfârșitul secolului.
Singura posibilitate de a evita o astfel de soartă ar fi să aflăm, înaintea mașinilor, dacă există totuși ceva care ne deosebește de ele și pe care acestea nu îl pot reproduce. Cum ar fi sufletul. Sufletul și conștiința. Deocamdată însă nu știm.
